LINISTIREA FURTUNII (Viata lui Isus partea 4 c)

LINISTIREA FURTUNII (Viata lui Isus partea 4 c)

blogul lui "DUTU"

blogul lui „DUTU”

Sa invatam cum Isus ne izbaveste din furtunile vietii.

Isus învăţase şi vindecase toată ziua fără întrerupere,
şi dorea după un loc de retragere şi odihnă pentru Sine şi pentru ucenicii Săi.
De aceea El îi invită să-L însoţească către cealaltă parte a lacului. Totuşi
înainte de a intra în vas, se apropie de El un cărturar, a cărui minte
întunecată luase aceasta în sens literal, credea că Isus ar avea intenţia să
îmbogăţească pe urmaşii Săi cu bunuri pământeşti. De aceea El îi vorbi cu zel,
zicându-I ca şi Iuda: “Învăţătorule, îţi voi urma oriunde vei merge”.
Mântuitorul citea cugetele nevrednice care ocupau mintea lui, de aceea îi
răspunse cu aceleaşi cuvinte, pe care le adresase lui Iuda: “Vulpile au
vizuini, şi păsările cerului au cuiburi; dar Fiul omului n-are unde să-şi plece
capul.” Acest învăţător iudeu avea în vedere numai folosul său personal, pentru
care se oferi să urmeze lui Isus. El nădăjduia, că Mântuitorul, Îşi va întemeia
în curând Împărăţia Sa pe pământ, şi bogăţia şi poziţia, de care aveau să se
împărtăşească ucenicii Săi, ar fi comorile despre care vorbise Isus. Dar numai
un suflet orbit prin zgârcenie şi plăcere lumească, putea interpreta atât de
fals cuvintele Mântuitorului.

Dacă sărăcia lui Hristos şi faptul, că cei săraci şi de
jos alcătuiau numărul urmaşilor Săi, nu i-ar fi făcut să se poticnească, atunci
foarte mulţi s-ar fi unit cu El şi ar fi preamărit numele Său. Dacă El ar fi
dat onoare şi bogăţie acelora, care deveneau ucenici ai Săi, atunci cu câtă
bucurie I-ar fi adus omagii fariseii, preoţii şi cărturarii cei mândri. Chiar
în zilele noastre mulţi ar primi adevărul, dacă nici o tăgăduire de sine n-ar
fi în legătură cu aceasta. Dacă ei ar putea avea odată cu Hristos şi lumea, ar
voi cu plăcere să intre în rândurile urmaşilor Săi. Dar a-L urma în înjosirea
Sa, fără perspective de răsplătiri pământeşti, este mai mult decât poate
suporta credinţa lor slabă. Ei se întorc întristaţi, întocmai ca şi cărturarul
la mustrarea lui Isus.

După ce Isus dădu drumul mulţimii, El pluti împreună cu
ucenicii Săi către cealaltă parte a lacului, aceasta putea fi numai o pustie;
tocmai pentru aceasta, ei nădăjduiau că vor putea să se odihnească puţin de
ostenelile lor; întrucât aici aveau să fie departe de locuinţele omeneşti. Dar
când ei porniră le urmară mai multe bărci pline cu oameni, care doreau să audă
mai de aproape lămuriri despre învăţătura lui Hristos.

Mântuitorul era obosit de munca Sa aspră îndelungată,
iar acum fiind scutit pentru câtva timp de pretenţiile mulţimii, se culcă pe
scândura goală a bărcii de pescar şi adormi. Curând după aceasta se schimbă
vremea, care până aici fusese liniştită şi plăcută. Norii întunecoşi se adunară
pe cer şi o furtună violentă izbucni asupra lacului, cum se întâmplă adesea în
acele părţi. Soarele apusese, şi întunericul nopţii acoperea apa. Valuri
furioase se năpusteau contra bărcii, şi ameninţau în orice clipă s-o înghită.
Barca era când azvârlită pe vârful unui munte de apă, când coborâtă deodată în
adâncul văii între valuri, aşa că ea devenise un obiect de joc al valurilor. În
cele din urmă se observă că vasul căpătase o spărtură şi începu repede a se
umple cu apă. Ca urmare la aceasta, se dădu naştere la o confuzie generală, în
mijlocul întunecimii şi al urletului valurilor înfuriate. Pescarii puternici şi
curajoşi erau destoinici în conducerea vasului; dar cu toată experienţa lor cu
privire la capriciul schimbător al mării, ei nu ştiau ce să mai facă în această
furtună grozavă şi inimile lor se umplură de deznădejde, când observară că
vasul se scufundă din ce în ce mai mult.

Ei fuseseră atât de ocupaţi în sforţările lor de a se
salva pe ei înşişi, şi de a ţine vasul deasupra apei, încât uitaseră în totul
prezenţa lui Isus. După ce pierdură însă curajul, şi se credeau pierduţi, îşi
amintiră că El era Cel care le poruncise să plece pe mare. În spaima lor de
moarte, se adresară Lui, aducându-şi aminte că El îi mai scăpase o dată dintr-o
primejdie asemănătoare. Ei strigară: Învăţătorule, Învăţătorule, dar urletul
furtunii întrece glasurile lor şi nu primesc nici un răspuns. Valurile năvălesc
grămadă asupra lor şi fiecare dintre ele îi ameninţă cu pieirea.

Cuprinşi de disperare, ei strigă iarăşi, dar nu primesc
nici un răspuns, decât numai urletul furtunii turbate. I-a părăsit oare
Maestrul lor? S-a îndepărtat El pe valurile spumegânde spre a-i lăsa pradă
soartei lor proprii? Ei îşi mai amintiră că altădată El mai umblase pe apă,
spre a-i salva de la moarte. I-a lăsat El acum ca să-i înghită valurile? Ei Îl
caută plini de spaimă, căci nu mai pot face singuri nimic pentru salvarea lor.
Furtuna a devenit atât de aprigă, încât toate sforţările lor de a cârmui vasul
sunt zadarnice; singura lor speranţă este doar în Isus. Deodată Îl întrezăresc
la lumina strălucitoare a unui fulger, scufundat în somn adânc, fără a Se lăsa
tulburat de vuietul şi de zgomotul furtunii şi al valurilor.

Ei aleargă la El şi plecându-se peste chipul Său întins
pe platformă, Îl strigă reproşându-I: “Învăţătorule, nu-Ţi pasă că pierim?”
inimile lor sunt mâhnite, că El putea sta atât de liniştit, pe când ei erau
ameninţaţi de primejdie şi moarte, şi ei se luptaseră atât de greu împotriva
furtunii înfuriate. Acest strigăt de disperare trezeşte pe Mântuitorul din
somnul Său înviorător. Pe când ucenicii alergau înapoi la lopeţile lor, spre a
mai face ultima sforţare, Isus Se ridică în picioare. Cu o maiestate divină El
sta în vasul modest de pescar înconjurat de furtuna înfuriată, în timp ce
valurile izbucnesc asupra platformei, iar fulgerele strălucitoare fac să
lumineze faţa Sa liniştită şi fără teamă. El ridică mâna Sa pe care o folosise
de atâtea ori în fapte de milostenie, şi zice către marea înfuriată: “Taci, fii
liniştită!” Furtuna se linişteşte şi valurile năvalnice se opresc. Norii
dispar, şi stelele încep iarăşi să lumineze; vasul stă nemişcat pe apa
liniştită. Întorcându-Se apoi către ucenicii Săi, îi mustră cu cuvintele:
“Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?”

O tăcere adâncă cuprinse deodată pe ucenici. Nici un
cuvânt n-a mai fost rostit; nici chiar Petru cel atât de înflăcărat nu încercă,
să-şi exprime în cuvinte respectul sfânt care îi umplea inima. Vasele care
porniseră să însoţească pe Isus se găsiseră în aceeaşi primejdie, ca şi vasul
ucenicilor. Frica şi în cele din urmă deznădejdea a cuprins pe oamenii
dintr-însele, porunca lui Isus restabili totuşi liniştea acolo, unde cu o clipă
mai înainte domnise agitaţia. Orice teamă fugise, căci primejdia trecuse acum.
Furia furtunii apropiase vasele unele de altele, aşa încât toţi puteau privi de
la bord minunea lui Isus. În timpul tăcerii care urmă după liniştirea furtunii,
ei şopteau unii altora: “Cine este acesta de Îl ascultă chiar şi vântul şi
marea?” Niciodată această scenă atât de impresionantă nu a fost uitată de
spectatori. Şi maiestatea ei minunată nu va înceta niciodată de a umple pe fiii
lui Dumnezeu cu respect şi adoraţie sfântă.

Când El a fost deşteptat brusc de către pescarii
înspăimântaţi, Mântuitorul nu Se temea pentru Sine Însuşi; El Se îngrijora
pentru ucenicii Săi, care nu se încrezuseră într-Însul în timp de primejdie. El
mustră teama lor care da pe faţă necredinţa lor. Ei ar fi trebuit să se
adreseze Lui la cel dintâi semn de primejdie, şi El i-ar fi scăpat de
îngrijorarea lor. În străduinţa lor de a se salva, ei uitară totuşi că Isus era
la bord. Câţi se luptă singuri în ispitele vieţii lor, în mijlocul
încurcăturilor şi primejdiilor, contra furtunilor de împotriviri şi uită, că
există Unul care le poate ajuta. Ei se încred în propria lor tărie şi
destoinicie, până ce înşelaţi şi descurajaţi strigă către El, ca să-i salveze.
Deşi le mustră cu întristare necredinţa şi încrederea lor în sine, totuşi El
ascultă încă mereu la strigătul lor plin de ardoare, spre a le da ajutorul
necesar.

Deveniţi o minge de joc a valurilor furioase ale
adâncului, călătorii obosiţi ar trebui să-şi amintească, că Isus se află pe
mare în aceeaşi primejdie; că glasul Său porunci furtunii grozave, să se
oprească; că elementele agitate au ascultat de porunca Sa şi credincioşii au
fost salvaţi. Când apele înfuriate izbucnesc peste barca noastră ce pare a se
scufunda, şi fulgerul ne luminează adesea valurile spumegânde, care ne ameninţă
cu pieirea în fiecare clipă, ne putem aminti în primejdia noastră, că şi Isus se
află la bord. El aude strigătul nostru de disperare, şi nu va părăsi niciodată
pe cei ce îşi pun încrederea lor într-Însul.

Fie pe uscat sau pe mare, fie dormind sau în stare de
veghe, numai dacă avem în inimile noastre pe Salvatorul nostru, nu trebuie a ne
teme de nimic. Strigătul credincios va primi răspuns întotdeauna. Vom fi
mustraţi poate, că nu L-am căutat imediat la începutul cercării, totuşi El va
asculta cererea noastră umilă, când obosim în sforţările noastre, de a ne salva
prin propria noastră putere. O credinţă vie în Salvatorul va alina valurile
vieţii şi ne va elibera de primejdii, într-un mod, pe care Mântuitorul îl
găseşte ca cel mai bun.

~strainisicalatori~ 

(dutu)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s