INVIEREA LUI LAZAR (Viata lui Isus,partea 5b).

INVIEREA LUI LAZAR (Viata lui Isus,partea 5b).

blogul lui "DUTU"

blogul lui „DUTU”

In casa lui Lazar din Betania,Isus gasise adesea odihna,de care avea nevoie natura Sa omeneasca ,slaba.
În casa lui Lazăr din Betania, Isus găsise adesea
odihna, de care avea nevoie natura Sa omenească, slabă. Pentru prima dată, când
Isus Se afla în casă la Lazăr, împreună cu ucenicii Săi, erau foarte obosiţi de
călătoria, pe care ei o făcuseră de la Ierihon la Ierusalim. Ei s-au oprit ca
oaspeţi în casa paşnică a lui Lazăr, şi au fost serviţi de surorile lui, Marta
şi Maria. Cu toată oboseala Sa, Isus continuă mai departe cu instrucţiunile Sale, pe care le dăduse pe
cale ucenicilor Săi, cu privire la ceea ce este necesar spre a asigura
oamenilor intrarea în Împărăţia cerurilor. Pacea lui Hristos plana asupra
locuinţei fratelui şi a surorilor. Marta era foarte ocupată, de a servi cât de
bine posibil pe iubiţii lor vizitatori; dar Maria, răpită de cuvintele lui Isus
către ucenicii Săi, se folosi de această ocazie atât de favorabilă, spre a face
o cunoştinţă mai de aproape cu învăţăturile lui Hristos, şi intră încet în
camera unde Se afla El şi şezu jos la picioarele lui Isus şi prindea cu zel
orice cuvânt, care venea de pe buzele Sale.

În acest timp, Marta cea ocupată făcea mari pregătiri,
pentru a ospăta cum trebuie pe oaspeţii lor, dar simţi cu această ocazie lipsa
surorii ei. În cele din urmă o găsi şezând la picioarele lui Isus şi ascultând
cu cea mai mare atenţie la toate câte spunea El. Marta, obosită fiind de
grijile ei multe, era atât de supărată, când văzu pe sora ei şezând fără grijă
la picioarele lui Isus, că pierdu în totul din vedere politeţea şi vorbi
într-un mod dojenitor despre trândăvia Mariei. Ea se adresă lui Isus, pentru ca
să nu lase, ca ea să poarte singură toate grijile treburilor casnice.

Isus răspunse la această plângere într-un mod liniştit
şi răbdător: “Marto, Marto, pentru multe lucruri te îngrijorezi şi te frămânţi
tu, dar un singur lucru trebuieşte. Maria şi-a luat partea cea bună, care nu i
se va lua.” Luca 10:41-42. Ceea ce Isus obiectă ca lipsindu-i Martei, era
spiritul cel liniştit şi evlavios, o necesitate mai adâncă, de a învăţa mai
mult despre viaţa nemuritoare viitoare şi despre însuşirile care sunt necesare
pentru progresul spiritual. Ea trebuia să-şi facă mai puţine griji pentru
lucrurile pământeşti, care sunt trecătoare, şi să se îngrijească mai mult
pentru lucrurile cereşti, care pun temelia fericirii veşnice a sufletului. Este
necesar într-adevăr, a ne împlini cu credincioşie datoriile acestei vieţii, dar
Isus voia să înveţe pe copiii Săi, să se folosească de orice ocazie, pentru
a-şi procura cunoştinţă despre lucrurile, care ne fac destoinici pentru
mântuirea veşnică.

Chiar şi în zilele noastre se află o mare primejdie în
faptul, că se jertfeşte prea mult timp pentru afacerile acestei lumi şi pentru
grijile nefolositoare, pe care ni le facem singuri, în timp ce neglijăm dezvoltarea
caracterului nostru creştin. În prezent ar fi desigur nevoie de multe femei ca
Marta cea ocupată şi îngrijită, care să lucreze cu prevedere şi energie şi în
acelaşi timp să unească acea “parte bună”, despre care vorbea Hristos. Un
caracter format dintr-o astfel de putere şi evlavie este o forţă de neînvins
spre bine.

Între timp, un nor întunecos se lăsă asupra locuinţei
paşnice, unde Se odihnise Hristos. Lazăr a fost lovit pe neaşteptate de o boală
mortală. Surorile întristate trimiseră la Isus solia: “Doamne, iată că acela pe
care-l iubeşti, este bolnav.” Ele nu insistară, ca Isus să vină numaidecât,
căci se gândeau că El Îşi va da bine seama de starea fratelui lor şi-l va
vindeca. Lazăr credea cu tărie în trimiterea dumnezeiască a lui Isus; el îi era
devotat din iubire, şi el însuşi era iubit de Învăţătorul său dumnezeiesc, a
cărui pace se coborâse peste casa lui. Credinţa şi iubirea pe care surorile o
simţeau faţă de Isus le îmbărbătau la convingerea, că Isus nu le va părăsi în
nevoia lor. De aceea Îi trimiseră ştirea simplă şi plină de încredere: “Acela
pe care-l iubeşti este bolnav”.

Auzind această ştire, Isus zise: “Boala aceasta nu este
spre moarte, ci spre slava lui Dumnezeu, pentru ca Fiul lui Dumnezeu să fie
proslăvit prin ea.” Atunci El mai rămase încă două zile, unde Se afla. După ce
plecă cel care era rânduit să ducă lui Isus ştirea, starea lui Lazăr se
înrăutăţi în mod vădit, şi îşi poate cineva închipui cum cele două surori
numărau zilele şi ceasurile, care se aflau între trimiterea acelei ştiri şi
între clipa când Isus avea să le sosească în ajutor. Când timpul se apropie,
când ele puteau să se aştepte la sosirea Sa, ele pândeau cu îngrijire la orice
călător, pe care îl zăreau din depărtare, în speranţa, de a vedea pe Isus.
Toate sforţările şi străduinţele făcute pentru restabilirea fratelui lor fură
zadarnice; ele vedeau bine, că el va muri dacă nu li se va trimite ajutor
dumnezeiesc, pentru a-l scăpa. De aceea, ele exclamau neîncetat: “O, de ar veni
Isus, care ar putea într-adevăr să scape pe scumpul nostru frate!”

În cele din urmă trimisul veni înapoi, dar Isus nu era
cu el. Aduse surorilor întristate vestea despre cuvintele Mântuitorului:
„Boala lui nu este spre moarte”, dar ele pierdură curajul, căci fratele
lor se afla deja în agonie şi în curând închise şi ochii în moarte.

După două zile Isus propuse să meargă înapoi în Iudea,
dar ucenicii căutau să-L oprească de la această cale. Ei îi amintiră despre
ura, care se arătase contra Lui, când fusese pentru ultima dată acolo. Ei
ziseră către El: “‘Învăţătorule’, I-au zis ucenicii, ‘acum de curând căutau
Iudeii să Te ucidă cu pietre, şi Te întorci în Iudea?’” La aceasta Isus le
declară, că El trebuie să meargă, căci Lazăr a murit, şi adăugă: “Şi Mă bucur
că n-am fost acolo, pentru voi, ca să credeţi.” Isus nu întârziase atât de mult
de a merge acolo din lipsă de compătimire pentru întristata familie, ci scopul
Său era, de a găsi la evenimentul trist al morţii lui Lazăr o ocazie, de a da o
dovadă de netăgăduit despre puterea Sa dumnezeiască şi să lege cu Sine pe
ucenicii Săi printr-o credinţă, pe care nimic nu o poate zdruncina. Unii dintre
ei se întrebau deja, dacă nu cumva s-au înşelat cu privire la puterea Sa
dumnezeiască; căci, îşi ziceau, că dacă El ar fi Hristos, de ce nu a salvat pe
Lazăr pe care îl iubea? Isus dorea să facă o lucrare care să încoroneze
activitatea Sa şi să dea la toţi cei, care voiau să creadă convingerea
statornică, că El este într-adevăr Mântuitorul lumii.

De această călătorie în Iudea era legată o mare
primejdie, căci Iudeii se hotărâseră să omoare pe Isus. Văzând ucenicii, că
este cu neputinţă a-L opri de la această călătorie, Toma propuse la ceilalţi,
ca să însoţească pe Domnul lor, şi zise: “Haidem, să mergem şi noi ca să murim
cu El!” Cei doisprezece însoţiră astfel pe Mântuitorul. În timpul călătoriei,
Isus ajută la toţi cei care aveau nevoie; El sprijinea pe cei suferinzi şi
vindeca pe cei bolnavi după obiceiul Său. Ajungând în Betania, El auzi de la
mai multe persoane, că Lazăr a murit şi că de patru zile zace înmormântat. Deşi
Se afla încă la o oarecare depărtare de casă, se auzeau deja strigătele de
jale. Când un evreu murea, era obiceiul, că rudele cele mai apropiate se opreau
din orice ocupaţie, trăiau cu cea mai simplă hrană, şi jeleau pe cel mort. Mai
aveau tocmite şi femei pentru jeluire şi pe acestea le auzi Isus jelindu-se şi
strigând în locuinţa, care pentru El fusese un loc de odihnă atât de plăcut şi
de paşnic.

Isus nu voia să vadă încă o dată pe nemângâiatele
surori în mijlocul unei scene de confuzie şi de tristeţe, cum era acum în
locuinţa acestora. De aceea El Se opri în calea Sa într-un loc retras, nu
departe de casă, şi le trimise ştire despre venirea Sa, printr-un sol. Marta Îi
ieşi numaidecât înainte, povesti despre moartea fratelui şi exclamă mişcată
fiind de durere: “Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu!” Cu
toată decepţia ei, şi cu toate durerile ei, totuşi ea nu-şi pierduse încrederea
în Isus, căci adăugă: “Dar şi acum, ştiu că orice vei cere de la Dumnezeu, Îţi
va da Dumnezeu.”

Isus îi întări credinţa prin cuvintele: “Fratele tău va
învia”. Dar Marta nepricepând în totul, ce vrea să spună Isus, îi răspunse, că
ea ştie foarte bine, că fratele ei va învia la ziua de apoi. Spre a-i călăuzi
însă credinţa pe calea cea dreaptă Isus adăugă: “Eu sunt învierea şi viaţa.
Cine crede în Mine, chiar dacă ar fi murit, va trăi. Şi oricine trăieşte, şi
crede în Mine, nu va muri niciodată. Crezi lucrul acesta?” Isus voia să atragă
cugetele Martei asupra Sa şi să-i întărească credinţa în puterea Sa. Cuvintele
Sale conţineau două înţelesuri; ele nu se refereau numai la acţiunea momentană
de a învia pe Lazăr, ci se refereau şi la învierea generală a tuturor
drepţilor, despre care învierea lui Lazăr, pe care El era în perspectivă s-o
facă, nu avea să fie decât un exemplu. Isus Se declară ca Autor al învierii.
El, care în curând avea să moară pe cruce, poseda cheile morţii ca Biruitor
asupra mormântului şi făcu cunoscut dreptul şi puterea Sa de a da viaţă
veşnică.

La întrebarea lui Isus: “Crezi aceasta?” Marta răspunse
cu o mărturisire a credinţei ei: “Da, Doamne, cred că Tu eşti Hristosul, Fiul
lui Dumnezeu, care trebuie să vină în lume.” Cu aceste cuvinte Marta dădu
astfel mărturie că ea crede, că Isus este Mesia cel făgăduit, şi că El este în
stare să facă tot, ceea ce credea că este potrivit de făcut. Isus porunci acum
Martei, să cheme pe sora ei şi pe prietenii, care veniseră ca să le mângâie.
Maria veni la El, căzu la picioarele lui Isus, exclamând aceleaşi cuvinte:
“Doamne, dacă ai fi fost aici, n-ar fi murit fratele meu.” La priveliştea
acestei jale amare, Isus, Se mâhni în spiritul Său şi Se întristă, şi zise:
“‘Unde l-aţi pus?’ ‘Doamne’, I-au răspuns ei, ‘vino şi vezi’. Cu toţii plecară
la mormânt, unde era îngropat Lazăr; aici era “o peşteră, la intrarea căreia
era aşezată o piatră.”

Aceasta era o privelişte întristătoare. Lazăr fusese
foarte iubit, iar surorile lui plângeau cu inimile zdrobite pentru el pe când
acei, care fuseseră prietenii săi, îşi uneau lacrimile lor cu acelea ale
surorilor întristate. Chiar şi Isus iubise pe Lazăr, care ţinuse la El cu o
credinţă de nestrămutat. La priveliştea acestei mari întristări şi a faptului
că aceşti amici îngenuncheaţi puteau să plângă pe un mort, în timp ce
Mântuitorul lumii, care poseda puterea, de a-l învia, era de faţă – “Isus
plângea”. Durerea Sa nu era numai pentru scena care se desfăşura înaintea
ochilor Săi. Greutatea suferinţelor tuturor apăsa asupra sufletului Său, şi
amintindu-şi de anii ce aveau încă să vină, El vedea suferinţele, necazurile,
lacrimile şi durerile de moarte, care aveau să fie soarta oamenilor. Inima Sa
fu străpunsă de durerea familiei omeneşti din toate timpurile şi din toate
ţările. Nenorocirea neamului păcătos apăsa greu asupra sufletului Său, lacrimi
abundente curgeau din ochii Săi, căci El dorea să aibă toate suferinţele.

Atunci cei din jurul lui Isus văzându-L plângând şi
auzind suspinul Său, ziseră între dânşii: “Iată cât îl iubea de mult!” Apoi
şopteau unii către alţii: “El, care a deschis ochii orbului, nu putea face ca
nici omul acesta să nu moară?” Isus suspină adânc asupra necredinţei acelora,
care pretindeau a crede într-Însul. Ei gândeau, că El plânge din cauza iubirii
ce o avea pentru Lazăr, şi că El, care săvârşise lucruri atât de minunate, nu
ar fi în stare să scape pe Lazăr din moarte. Apăsat de asemenea din cauza
necredinţei acelora care ar fi trebuit să aibă credinţă într-Însul, Isus Se
apropie de mormânt, zicând cu o voce poruncitoare, ca să ridice piatra. Mâinile
omeneşti trebuiau să facă din partea lor tot ce le stă în putinţă; şi numai
atunci puterea dumnezeiască voia să-şi aducă la îndeplinire lucrarea sa.

Maria însă obiectă contra ridicării pietrei de pe
mormânt şi aminti Învăţătorului, că ar fi deja patru zile de când trupul lui
Lazăr zace în mormânt şi că ar fi început chiar să putrezească. Isus îi
răspunse cu mustrarea: “Nu ţi-am spus că, dacă vei crede, vei vedea slava lui
Dumnezeu?” atunci ridică piatra şi cei de faţă au putut vedea pe cel mort. Era
vădit pentru toţi că putrezirea se începuse într-adevăr. Ceea ce stă în puterea
oamenilor se făcuse. Amicii decedatului se strânseră în jurul lui Isus plini de
curiozitate, amestecată cu teamă, pentru a vedea ce va face El acum. Dar Isus,
ridicându-şi ochii către cer se rugă zicând: “Tată, Îţi mulţumesc că M-ai
ascultat. Ştiam că totdeauna Mă asculţi; dar vorbesc astfel pentru norodul care
stă împrejur, ca să creadă că Tu M-ai trimis.” Tăcerea care urmă acestor
cuvinte, a fost întreruptă apoi de Isus, care strigă cu voce tare: “Lazăre,
vino afară!” Viaţa se întoarse îndată în acel corp, care era deja atât de
desfigurat prin putrezire, încât amicii săi se întoarseră înapoi de la el.
Lazăr, ale cărui mâini şi picioare erau înfăşurate în mahrame, şi a cărui faţă
era acoperită cu o pânză, ascultă de porunca Mântuitorului; el încercă să se
ridice şi să meargă, dar nu putea din cauza legăturilor. Atunci Isus porunci
amicilor Săi: “Dezlegaţi-l şi lăsaţi-l să meargă.”

Şi aici se ceru ajutor omenesc pentru aceea ce erau în
stare să facă. Pânza, care dovedea că corpul intrase în putrefacţie, a fost
îndepărtată, şi iată, Lazăr sta în faţa lor, fără a fi slăbit de boală, nu cu
membrele tremurând de slăbiciune, ci ca un om în floarea vârstei, şi în toată
puterea sa, ai cărui ochii străluceau de pricepere şi de iubire faţă de
Salvatorul său. El se apleacă la picioarele lui Isus şi-l preamăreşte. O
admiraţie nedescrisă cuprinde mai întâi pe toţi cei de faţă; dar imediat urmă o
scenă de bucurie nespusă şi de mulţumiri călduroase. Marta şi Maria primiră pe
fratele lor redat iarăşi vieţii ca pe un dar al cerului, şi cu lacrimi de
bucurie îşi exprimau cea mai adâncă recunoştinţă faţă de Domnul şi Mântuitorul
lor. Dar în timp ce fratele, surorile şi amicii se bucurau împreună, Isus Se
retrase din această scenă agitată, şi mulţi căutând pe Dătătorul de viaţă nu-L
găsiră nicăieri.

Această înviere, care încoronă toate minunile lui Isus,
avu ca urmare, că mulţi crezură într-Însul de aici înainte. Dar unii din acei
care se aflau în gloată, în apropiere de mormânt şi care văzură faptele
minunate săvârşite de Hristos, sau auziră despre aceasta, nu se pocăiră pentru
aceasta, ci îşi împietriră inimile contra dovezilor, pe care le vedeau ochii
lor şi le auzeau urechile lor. Această manifestare a puterii lui Hristos, a
fost cea mai evidentă dintre toate, pe care Dumnezeu le oferise omului, ca
dovadă, că El a trimis pe Fiul Său în lume pentru a mântui pe oameni. Dacă
fariseii lepădau această dovadă atât de puternică, atunci nici o altă putere
din cer şi de pe pământ nu-i putea smulge din necredinţa lor satanică.

Spionii alergară acum la bătrânii poporului, spre a le
duce ştirea despre această minune a lui Isus şi au zis: “Iată, tot poporul se
duce după El”. Prin această minune, Isus făcu un pas hotărât pentru împlinirea
misiunii Sale
pământeşti. Aceasta era cea mai solemnă dovadă, că el este Fiul lui Dumnezeu,
şi că Lui I s-a dat puterea asupra morţii şi a mormântului. Inimile care au
stat de mult timp sub stăpânirea păcatului, şi care lepădară şi această dovadă
despre divinitatea lui Isus, se aruncară prin aceasta într-un întuneric de
nepătruns şi ajunseră în totul sub influenţa lui Satan, spre a fi aruncaţi de
el în prăpastia cea veşnică.

Minunea săvârşită la mormântul lui Lazăr înăspri şi mai
mult ura fariseilor la mormântul lui Isus. Această manifestare a puterii
divine, prin care a fost arătat de netăgăduit că Isus este într-adevăr Fiul lui
Dumnezeu, ar fi fost îndeajuns spre a convinge orice minte sănătoasă şi orice
conştiinţă luminată. Dar fariseii, care lepădaseră orice altă dovadă mai mică,
fură aprinşi de mânie, când auziră despre această nouă minune, a învierii unui
mort în plină zi, în faţa unei mulţimi de martori. Toate obiecţiile lor nu
puteau niciodată să contrazică o dovadă atât de bătătoare la ochi. Tocmai din
acest motiv, ura lor de moarte deveni cu atât mai înverşunată, şi ei
supravegheau orice ocazie, de a pune în aplicare planurile lor ascunse şi de
a-L omorî. În inimile lor erau deja ucigaşi.

Mai marii iudeilor se consfătuiră împreună, ce cale să
apuce, ca să slăbească efectul, pe care această minune îl făcuse asupra
poporului, căci vestea, că Isus înviase pe Lazăr dintre morţi, se răspândi
pretutindeni şi un mare număr de martori confirmau realitatea acestui
eveniment. Dar şi vrăjmaşii lui Isus se străduiau să răspândească rapoarte
mincinoase, sucind faptele reale, pe cât puteau, spre a abate poporul de la
Acela, care îndrăznise să smulgă pe un mort din mormânt.

Dar în acest sfat al iudeilor se aflară şi câţiva
bărbaţi cu influenţă, care credeau în Isus Hristos; dar ei erau fără putere în
a-şi susţine dorinţele lor împotriva fariseilor plini de ură. Aceştia erau
revoltaţi contra lui Isus, pentru că le demascase pretenţiile lor făţarnice, şi
pusese în adevărata lor lumină prescripţiile lor aspre şi teoriile lor strâmte,
sub care ei ascundeau lipsurile caracterului lor. Religiunea cea curată, pe
care o învăţa Isus, şi viaţa simplă şi evlaviosă osândeau de asemeni pretinsa
lor evlavie. Ei erau plini de sete de răzbunare, şi aceasta nu putea fi stinsă
decât prin moartea Sa. Ei încercaseră să-L facă să zică sau să fac ceva, care
le-ar fi putut da o pricină de osândire; de mai multe ori ei au vrut să-L
omoare cu pietre, dar El Se retrăsese liniştit şi dispăruse din privirile lor.

Minunile pe care Isus le săvârşise în ziua Sabatului,
se făcuseră toate spre alinarea suferinţelor celor nenorociţi; fariseii însă
invocaseră aceste fapte de milostivire ca pretext, pentru a osândi pe Isus ca
profanator al Sabatului. Ei încercară de asemenea să aţâţe pe Irodieni contra
Sa; înfăţişându-le bănuiala că Isus ar avea planul, să întemeieze o
contraîmpărăţie şi se consfătuiră cu ei cum să-L omoare. Ei încercaseră de
asemenea să aţâţe pe Romani contra Sa, înfăţâşându-L ca şi când El ar vrea să
Se scuture de supremaţia lor. Ei se folosiseră de orice pretext posibil, pentru
a nimici influenţa Sa asupra poporului, însă ei se vedeau întotdeauna înşelaţi
în aşteptările lor, pentru că poporul fusese martor ocular al faptelor de milă
şi de iubire, pe care Isus le făcuse, şi auziseră acele învăţături curate şi sfinte,
care nu puteau fi fapte şi învăţături ale unui profanator al Sabatului şi
defăimător de Dumnezeu. Chiar şi spionii, care fuseseră trimişi de farisei, ca
să-L aresteze, se simţiseră atât de mişcaţi de apropierea divină a marelui
Învăţător, încât nu cutezară să pună mâna pe El. Înfuriaţi la culme, iudeii se
hotărâseră în cele din urmă, ca oricine se va declara ca adept al Său, să fie
dat afară din sinagogă.

Adunându-se preoţii, mai marii şi bătrânii, spre a se
sfătui împreună, luară hotărârea fermă să aducă la tăcere pe omul care făcea
fapte atât de extraordinare, încât toată lumea rămânea uimită. Nicodim şi Iosif
zădărniciseră osândirea lui Isus în consfătuirea precedentă, de aceea de data
aceasta nu au mai fost chemaţi la sfat. Caiafa, care în acel an ocupa postul de
mare preot, era un om mândru şi tiran. Din fire el era trufaş şi intolerant; el
studiase profeţiile, dar deşi spiritul Său era încă învăluit în întuneric cu
privire la înţelesul lor adevărat, totuşi El vorbea cu mare autoritate şi da o
aparenţă de cunoştinţă.

Astfel preoţii şi fariseii consfătuindu-se împreună,
unul dintre ei zise: “Dacă-L lăsăm aşa, toţi vor crede în El, şi vor veni
romanii şi ne vor nimici şi locul nostru şi neamul.” Atunci Caiafa răspunse
plin de aroganţă: “Voi nu ştiţi nimic; oare nu vă gândiţi că este în folosul
vostru să moară un singur om pentru norod, şi să nu piară tot neamul?”
Cuvintele arhiereului au fost hotărâtoare; că adică dacă Hristos ar fi
nevinovat, El tot trebuie să moară, căci provoacă confuzie şi trage poporul la
Sine, şi micşorează autoritatea mai marilor. El nu ar fi decât o persoană
singură; şi de aceea ar fi mai bine – zicea Caiafa – ca El să moară, chiar dacă
ar fi nevinovat, decât să slăbească demnitatea mai marilor. Prin cuvintele, că
să moară un om pentru popor, Caiafa arătă, că avea oarecare cunoştinţă a
profeţiilor, deşi această cunoştinţă era foarte mărginită. La descrierea
acestui eveniment, Ioan scoate în evidenţă profeţia şi lărgimea şi adâncimea
însemnătăţii ei, cu următoarele cuvinte: “Şi nu numai pentru neamul acela, ci
şi ca să adune într-un singur trup pe copiii lui Dumnezeu cei risipiţi.” În
orbia Sa, chiar trufaşul Caiafa dădu prin cuvintele Sale mărturie despre misiunea lui Isus ca
Salvator.

Aproape întreg sfatul era de aceeaşi părere, cu
arhereul, că cea mai înţeleaptă politică ar fi, de a omorî pe Isus. După ce
această hotărâre a fost luată, mai rămânea însă de a se decide, în ce mod să se
execute această hotărâre. Ei se fereau de măsuri prea pripite, de teamă, ca să
nu întărâte poporul şi să-şi atragă asupra lor răul, pe care ei voiau să-l facă
lui Isus. Mântuitorul, făcea mereu numai bine poporului învăţându-l calea
mântuirii, şi toţi ştiau că umblarea Lui e fără prihană. Influenţa Sa asupra
lor era foarte puternică; de aceea şi fariseii amânară executarea sentinţei
rostite contra Lui.

Hristos cunoştea planurile preoţilor contra Sa; El
ştia, că ei doreau, ca să-L stârpească din mijlocul lor, şi că dorinţa lor avea
să fie în curând realizată; dar nu se cuvenea ca El să grăbească această catastrofă
finală; de aceea El preferă să se retragă din această împrejurime. Isus
învăţase deja timp de trei ani în public. Exemplul Său de tăgăduire de Sine şi
bunăvoinţa Sa dezinteresată stă în faţa ochilor lor. Viaţa Sa de curăţie, de
suferinţă şi de evlavie era cunoscută de toţi. Şi totuşi acest timp scurt de
încordare de trei ani fu atât, cât lumea putuse suporta prezenţa Salvatorului
ei.

Întreaga Sa viaţă, El fusese expus la prigonire şi la
dispreţ. Gonit din Betleem de gelozia unui rege, lepădat de propriul Său popor
din Nazaret, osândit la moarte fără vină în Ierusalim, Isus împreună cu câţiva
dintre ucenicii Săi îşi găsi refugiu momentan într-un oraş. El, care fusese
mişcat totdeauna la privirea mizeriei omeneşti, care vindecase pe bolnavi, care
dăduse orbilor vedere, urechi surzilor şi limbă muţilor, care hrănise pe cei
flămânzi şi mângâiase pe cei întristaţi, fu silit să Se retragă din poporul,
pentru a cărui mântuire lucrase. El, care păşise ca pe uscat pe valurile
agitate ale mării, care linişti furtuna cu un singur cuvânt, şi dădu afară
demonii, care chiar la ieşirea lor Îl recunoşteau ca Fiu al lui Dumnezeu; El
care rupse legăturile morţii, şi care captivase atenţia a mii de suflete prin
cuvintele înţelepciunii Sale, care curgeau de pe buzele Sale, nu avu
posibilitatea să mişte inimile acelora, care năvăleau orbeşte în calea
prejudecăţilor lor şi în ura lor nebună, respingeau cu îndărătnicie lumina.

Nu este în planul lui Dumnezeu, de a constrânge pe
oameni să lepede necredinţa lor nelegiuită; ei trebuie să se decidă singuri,
dacă preferă lumina sau întunericul, adevărul sau rătăcirea. Spiritul omenesc
este înzestrat cu capacităţi, de a deosebi între bine şi rău. Dumnezeu nu
doreşte, ca oamenii să decidă dintr-un impuls momentan, ci pe temeiul dovezilor
prezentate, comparând cu îngrijire text cu text. Dacă iudeii ar fi dat la o
parte prejudecăţile lor şi ar fi comparat profeţiile scrise cu întâmplările care
caracterizau viaţa lui Isus, atunci ei ar fi recunoscut într-adevăr armonia
minunată, care exista între profeţii şi împlinirea lor în viaţa şi misiunea
Galileanului modest.

Sărbătoarea Paştelui se apropia; mulţi porneau din
toate părţile ţării spre Ierusalim, spre a se curăţi după datina iudaică. În
popor se vorbeau şi se presupuneau multe cu privire la Isus, şi se întrebau
minunându-se, dacă va veni şi El la sărbătoare. “Iar preoţii cei mai de seamă
şi Fariseii porunciseră că, dacă va şti cineva unde este, să le dea de ştire ca
să-L prindă.”

~strainisicalatori~

(dutu)

 

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s