JERTFA MARIEI (Viata lui Isus,partea 5c)

JERTFA MARIEI (Viata lui Isus,partea 5c) 

blogul lui "DUTU"

blogul lui „DUTU”

Cu sase zile inainte de sarbatoarea Pastelui,Isus se afla in casa lui Lazar din Betania.

El Se găsea în drumul Său de la Ierihon,
spre Ierusalim pentru sărbătorirea Paştelui, şi alese această locuinţă paşnică
pentru odihnă şi recreaţie. O mare mulţime de oameni se aflau în drum spre
cetate şi duseră vestea, că Isus vine la sărbătoare şi în drumul Său va petrece
Sabatul şi se va repauza în Betania. Această veste fu primită de popor cu mare
entuziasm; căci faptele minunate ale lui Isus deveniseră cunoscute
pretutindeni; dar învierea lui Lazăr din morţi, care avusese loc în ultimul
timp, trezise în mod cu totul deosebit o uimire generală. Foarte mulţi porniră
spre Betania, unii din curiozitate, ca să vadă pe cel înviat din morţi, iar
alţii pentru că inimile lor erau pline de atracţie pentru Isus şi doreau
fierbinte ca să vadă faţa Sa şi să asculte la cuvintele Sale binecuvântate.

Ei aduseră înapoi rapoarte, care măriră şi mai mult
agitaţia mulţimii. Toţi erau setoşi să vadă şi să audă pe Isus, al Cărui renume
ca profet se răspândise peste întreaga ţară.
Pretutindeni se punea întrebarea cine este acest minunat învăţător, de unde
vine, şi dacă Lazăr, pe care El l-a înviat dintre morţi, Îl va însoţi la
Ierusalim, şi dacă este adevărat că Marele Profet va fi încoronat ca rege la
sărbătoare. Isus şi lucrarea Sa minunată captivă întreaga atenţie a poporului.
Preoţii şi mai marii recunoscură, că vor pierde influenţa asupra poporului, de
aceea ura lor contra lui Isus crescu şi mai mult; ei de abia puteau aştepta
până la sosirea Sa, când sperau să aibă ocazia dorită, spre a-şi satisface
setea lor de răzbunare, şi să înlăture pentru totdeauna pe Hristos din cale.
Trecând însă timpul, fără ca Isus să Se arate, ei deveniră agitaţi şi
neliniştiţi, temându-se că poate nu va veni deloc la Ierusalim. Îngrijorarea
lor crescu de teamă, că El poate a întrevăzut intenţiile lor şi de aceea nu va
veni. Ei îşi aminteau, de câte ori El le-a priceput cugetele lor, de câte ori
le-a dat pe faţă planurile lor ascunse şi le-a zădărnicit scopurile lor
criminale. De abia îşi puteau ascunde temerea lor şi se întrebau unii pe alţii:
“Ce credeţi? N-are să vină la praznic?”

Cu mare grabă a fost convocată o adunare a preoţilor şi
a fariseilor, ca să ia hotărâri în privinţa lui Isus, pentru că agitaţia şi
entuziasmul poporului creştea neîncetat din cauza Sa. Căzură de acord, că ar fi
primejdios a pune mâna pe el pe faţă în public, sub orice pretext ar fi, pentru
că de la învierea lui Lazăr, poporul îşi îndreptase simpatiile sale către Isus.
De aceea ei luară hotărârea, să procedeze cu viclenie, şi să-L prindă în
ascuns, şi să evite în felul acesta orice răscoală şi orice intervenţie a
poporului. După aceea ei gândeau să-L aducă în faţa unui tribunal de judecată,
şi nădăjduiau să întoarcă în cele din urmă părerea nestatornică a publicului în
favoarea lor, imediat ce osânda de moarte a lui Isus va fi făcută cunoscut.

Dar o altă obiecţie se ridică: În caz că vor executa pe
Isus, iar Lazăr va rămâne în viaţă ca martor al puterii Sale minunate de a
scula pe morţi, atunci faptul, că ar exista în viaţă un om, care a zăcut mort
în mormânt timp de patru zile, şi al cărui corp intrase deja în putrefacţie,
dar care totuşi a primit iarăşi viaţă şi sănătate printr-un cuvânt al lui Isus,
va schimba mai curând sau mai târziu părerea publică spre propria lor
nenorocire. Fiindu-le deci teamă, din pricina osândirii unui om, care singur
era în stare să facă o astfel de minune spre binele omenirii, să nu aducă vreo
nenorocire asupra lor înşile, hotărâră că şi Lazăr trebuia să moară. Ei
susţineau că dacă poporul va pierde încrederea în conducătorii săi, prin
aceasta puterea naţională va fi distrusă.

Atât de departe poate duce invidia şi prejudecata amară
pe sclavii lor. Întorcând spatele lui Isus, Fariseii căzură din ce în ce mai
mult în întuneric şi superstiţie, până ce, ura şi necredinţa lor crescând
neîncetat, fură gata, în cele din urmă, pentru realizarea intenţiilor lor
nelegiuite, să-şi mânjească mâinile cu sângele Său, şi în acelaşi timp să ia
viaţa unui om, pe care puterea divină îl smulsese din puterea mormântului. Ei
luară o astfel de poziţie, din care nici puterea omenească nici cea
dumnezeiască nu-i mai putea salva; ei păcătuiau contra Spiritului Sfânt.
Răscularea lor contra lui Hristos era o chestiune hotărâtă; El era pentru ei o
piatră de poticnire şi o stâncă de cădere. Ei nu voiau să sufere stăpânirea
acestui om, Isus, asupra lor. Pe când aceste planuri se puneau la cale în
Ierusalim, Isus Se repauză de ostenelile Sale
în locuinţa paşnică a lui Lazăr. Simeon din Betania, pe care Isus îl vindecase
de lepră, dorea să arate Maestrului său o onoare deosebită, şi-L invită, atât
pe el, cât şi pe amicii Săi, ca să cineze în casa sa. Mântuitorul şedea la masă
cu Simeon, pe care îl vindecase de boala cea scârboasă a leprei, de o parte, şi
Lazăr, cel pe care îl înviase din morţi, de altă parte. Marta servea pe
oaspeţi, pe când Maria asculta cu atenţie la cuvintele lui Isus. Ea vedea, că
El e plin de întristare; şi ea ştia, că imediat după învierea fratelui ei, El a
trebuit să se ascundă de prigonirile iudeilor celor mai de frunte. Privind la
fratele ei, care se bucura acum de o sănătate deplină, inima ei fu umplută de
recunoştinţă faţă de Isus, care smulsese pe fratele lor din puterea
mormântului.

În marea Sa milostivire, Isus iertase Mariei multe şi
grele păcate, iar inima ei era plină de iubire pentru Salvatorul ei. Ea Îl
auzise adesea vorbind despre apropierea morţii Sale, şi era întristată, că El avea să sufere
o moarte atât de tirană. Cu un mare sacrificiu personal ea cumpărase un vas de
alabastru plin cu mir de nard preţios pentru ca să ungă cu el corpul lui Isus
după moartea Sa. Dar acum ea auzi pe mulţi exprimându-şi părerea, că el va fi
ridicat la demnitatea de rege, îndată ce va merge la Ierusalim, şi ea a fost
gata să creadă că lucrurile stau aşa. Ea era plină de bucurie, că Mântuitorul
ei, nu va mai fi mult timp dispreţuit şi lepădat, şi nu va mai avea nevoie să
mai caute să fugă de prigonirile vrăjmaşilor Săi. În iubirea şi recunoştinţa
ei, ea dorea să fie cea dintâi, care să-I arate onoare. Căutând să evite orice
ocazie de paradă, ea unse capul şi picioarele Sale cu mirul preţios şi-I uscă apoi
picioarele cu părul ei cel lung şi încreţit.

Fapta ei nu fusese observată de ceilalţi, dar parfumul
umplu întreaga casă şi făcu prin aceasta cunoscut la toţi cei de faţă acel
serviciu al ei din iubire. Câţiva dintre ucenici îşi exprimau indignarea lor
pentru aceasta, iar Iuda, mai ales îşi exprima dezaprobarea sa pentru o astfel de
risipă. Simeon, cel care făcuse ospăţul, care era un fariseu, a fost influenţat
de cuvintele lui Iuda şi a fost umplut de necredinţă. Chiar şi el gândea că
Isus n-ar fi trebuit să primească nici un serviciu de la Maria, din cauza
vieţii ei din trecut. Iuda, autorul acestei nemulţumiri provocate printre cei
de faţă, nu ştia totuşi nimic despre marele respect şi devotament, care mânase
pe Maria la fapta ei de iubire. El fusese ales ca administrator al banilor
ucenicilor în general, şi în această poziţie, el îşi însuşise în mod necinstit
şi mijloacele, care erau destinate serviciului lui Dumnezeu.

El se lăsase condus de lăcomie, până ce aceasta îi
ştersese orice trăsătură bună din caracterul său. Această faptă a Mariei sta
într-un contrast atât de izbitor faţă de propria sa iubire de sine, încât el se
ruşina de zgârcenia sa, şi căuta să sprijine obiecţia sa împotriva darului ei
pe motive mai demne. Adresându-se ucenicilor zise: “De ce nu s-a vândut acest
mir cu trei sute de lei, şi să fie dat săracilor?” În acest fel el căuta să-şi
ascundă lăcomia sa sub o grijă aparentă pentru cei săraci, deşi în realitate el
nu se sinchisea deloc pentru aceştia.

El dorea să aibă în mâna sa preţul mirului preţios,
spre a-l întrebuinţa în scopurile sale egoiste. Prin pretinsa sa grijă de cei
săraci, el induse în eroare pe ceilalţi ucenici, şi prin aluziile sale
răutăcioase, el îi făcu, ca să privească fapta Mariei cu neîncredere. Se făcu o
şoptire de jur împrejurul mesei pentru această pretinsă risipă: “Ce rost are
risipa aceasta de mir? Mirul acesta s-ar fi putut vinde cu mai mult de trei
sute de lei, şi să se dea săracilor.” Maria căzu în mare nedumerire, când ochii
ucenicilor au fost îndreptaţi către ea plini de asprime şi reproş. Ea simţea că
fapta ei de devotament ar fi fost nepotrivită, şi tremurând ea aştepta să audă
dezaprobarea lui Isus.

Mântuitorul observase însă toate câte se petrecuseră şi
cunoştea motivele fiecăruia dintre cei de faţă. El citea intenţia Mariei la
aducerea preţiosului ei sacrificiu. Deşi ea păcătuise greu, totuşi căinţa ei
era sinceră şi cu toate că Isus o mustrase pentru păcatele ei, totuşi avea
compătimire cu slăbiciunile ei şi o iertă de vina ei. Inima Mariei a fost plină
de recunoştinţă pentru marea milostivire a lui Isus. De şapte ori auzise ea mustrarea
Sa aspră către spiritele rele, care stăpâneau sufletul ei, dar auzise şi cele
mai călduroase rugăciuni, pe care El le adresase Tatălui Său pentru ea. Ea
ştia, cât de respingătoare erau toate necurăţiile pentru sufletul cel imaculat
al Mântuitorului, şi ea birui păcatele ei prin puterea Salvatorului. Ea fu
preschimbată şi deveni acum părtaşă naturii dumnezeieşti.

Maria aduse darul ei ca un omagiu de recunoştinţă al
inimii sale, iar Isus explică motivele ei şi justifică fapta ei. El zise:
“Lăsaţi-o în pace; de ce-i faceţi supărare? Ea a făcut un lucru frumos faţă de
Mine.” El îndreptăţi fapta ei înaintea celor de faţă, arătând că aceasta era
expresia recunoştinţei ei, pentru că o scăpase de o viaţă de ocară şi o conduse
la curăţie şi o învăţase să creadă într-Însul. El adăugă: Ea “l-a păstrat
pentru ziua înmormântării Mele”. Mirul păstrat cu atâta îngrijire, cu care
gândea să îmbălsămeze corpul Domnului ei, ea îl turnă pe capul Său în credinţa,
că El va fi ridicat în curând pe tronul din Ierusalim.

Isus ar fi putut îndrepta atenţia ucenicilor asupra lui
Iuda, ca pricină a osândirii nemiloase a Mariei. El le-ar fi putut descoperi
sfinţenia prefăcută a caracterului său şi le-ar fi făcut cunoscut lipsa sa
totală de atenţie faţă de săraci şi sustragerea banilor, care fuseseră
destinaţi pentru întreţinerea lor. Pentru El ar fi fost ceva uşor, ca să aţâţe
indignarea lor contra lui Iuda, din cauza apăsării pe care el o exercita asupra
văduvelor, orfanilor şi muncitorilor cu ziua; dar El Se stăpâni şi nu dădu pe faţă
caracterul adevărat al lui Iuda. Nu-i făcu nici un reproş, spre a nu-i da nici
un motiv de scuză pentru trădarea pe care el avea s-o facă în curând.

Dar El mustră pe ucenici zicându-le: “Pe săraci îi
aveţi totdeauna cu voi, şi le puteţi face bine oricând voiţi: dar pe Mine nu Mă
aveţi totdeauna. Ea a făcut ce a putut; Mi-a uns trupul mai dinainte, pentru
îngropare. Adevărat vă spun că, oriunde va fi propovăduită Evanghelia aceasta,
în toată lumea, se va istorisi şi ce a făcut femeia aceasta, spre pomenirea
ei.”

Privind în viitor, Isus vorbi cu siguranţă despre
Evanghelia Sa, care avea să fie predicată în toată lumea. Împăraţii aveau să se
ridice şi să cadă; numele domnitorilor şi cuceritorilor aveau să fie uitate;
dar amintirea faptei acestei femei avea să fie eternizată pe paginile istoriei
sfinte.

Dacă ucenicii ar fi cunoscut pe deplin caracterul
sublim al Maestrului lor, atunci ei n-ar fi privit nici o jertfă prea scumpă,
pentru a fi adusă Fiului lui Dumnezeu. Magii de la răsărit au înţeles adevărata
Sa poziţie şi onoare ce I se cuvenea mai bine, decât proprii Săi urmaşi, care
primiseră instrucţiunile Sale
puternice. Ei aduseră Mântuitorului daruri preţioase şi se plecară cu respect
sfânt înaintea Lui, pe când era încă un copil mic şi culcat în iesle.

Privirea pe care Isus o aruncă asupra lui Iuda cel
egoist, îl convinse, că Maestrul său vedea făţărnicia sa şi citea caracterul
său josnic şi dispreţuitor. El fu umplut de spiritul răzbunării. Inima sa ardea
de invidie, că Isus primise un dar atât de preţios, care ar fi făcut onoare
domnitorilor lumii. După cină, el merse imediat la mai marii preoţilor şi se
oferi, a le da în mână pe Maestrul său. Preoţii erau plini de bucurie pentru
aceasta, “şi i-au făgăduit bani. Şi Iuda căuta un prilej nimerit, ca să-L dea
în mâinile lor.”

În exemplul lui Iuda vedem urmările grozave ale
lăcomiei şi ale furiei nesfinţite. El invidia pe Isus din cauza acelui dar
preţios, şi cu toate că el nu fusese mustrat personal, totuşi spiritul său de
răzbunare şi lăcomia sa îl făcu să vândă pe Domnul lor pentru treizeci de
arginţi. Maria arătă, cât de mult preţuia ea pe Salvator, încât nu socoti ca
prea scump a jertfi acel dar preţios pentru El; Iuda din contră Îl preţuia după
suma pe care o primi pentru trădarea Sa; sufletul său ordinar cumpăni viaţa
Fiului lui Dumnezeu pentru o sumă neînsemnată de bani. Acel spirit rece de
câştig, se dă pe faţă de către mulţi din zilele noastre, care pretind a fi
urmaşi ai lui Hristos. Darurile lor pentru cauza Sa nu sunt făcute decât cu
neplăcere, sau sunt reţinute în totul sub diferite pretexte. Binefacerea
generală, nelimitată din biserică sau confesiune, este înfăţişată adesea sub un
astfel de pretext, şi ei susţin ca şi Iuda, că ar fi mai bine să se dea săracilor.
Dar adevăratul creştin îşi arată credinţa sa, dând mijloacele sale pentru cauza
adevărului; el se cunoaşte din faptele sale; căci “credinţa fără fapte este
moartă”.

Isus citea inima lui Simeon şi ştia, că insinuările lui
Iuda făcuseră o impresie asupra lui, şi că în inima lui se ridicase întrebarea:
“Omul acesta, dacă ar fi un proroc, ar şti cine şi ce fel de femeie este cea
care se atinge de el: că este o păcătoasă.” Luca 7:39. Când Iuda părăsi casa,
Isus se adresă celui ce făcuse cina cu cuvintele: “Simone, am să-ţi spun ceva”.
Simon răspunse: “Spune, Învăţătorule”. Isus îi povesti apoi o pildă, prin care
îi arătă contrastul dintre recunoştinţa lui Simeon, ospătătorul Său, pe care îl
curăţise de lepră, şi recunoştinţa Mariei, care dobândise iertarea păcatelor
ei. El zise: “Un cămătar avea doi datornici: unul îi era dator cu cinci sute de
lei, iar celălalt cu cincizeci. Fiindcă n-aveau cu ce plăti, i-a iertat pe
amândoi. Spune-mi dar, care din ei va iubi mai mult?” Simeon nu cunoştea
aplicaţia pe care Isus avea de gând s-o facă; şi de aceea răspunse: “Socotesc
că acela căruia i-a iertat mai mult.” Isus i-a zis: “Drept ai judecat.” Acest
răspuns osândi pe Simeon. El fusese un mare păcătos şi suferise de o boală
nesuferită, aşa încât toţi fugeau de el. Strigase cu voce jalnică după ajutorul
lui Isus şi Mântuitorul care avea întotdeauna o ureche deschisă faţă de mizeria
omenească, îl curăţise atât de păcate, cât şi de boala sa grozavă. Simeon a
fost umilit; totuşi el fusese un fariseu mândru şi nu se socotise pe sine ca un
păcătos aşa de mare, cum era în realitate; şi la aceasta el mai devenise şi
înfumurat şi mândru în închipuirea sa. După părerea sa, el sta mai presus cu
mult decât acea femeie sărmană, care unsese picioarele lui Isus. Ospătând pe
Isus în casa sa, voia prin aceasta să-I arate un semn de o deosebită stimă; dar
respectul său faţă de Isus fu totuşi micşorat când văzu că Mântuitorul primi cu
atâta îndurare adoraţia Mariei care totuşi fusese o mare păcătoasă. El nu se
mai gândea la minunea, prin care Isus îl scăpase de la moartea în care era
cuprins de viu, şi chibzuia acum cu sânge rece, dacă Isus este Mesia şi se
poate în acelaşi timp înjosi, spre a primi darul acestei femei. El gândea, că
dacă Isus ar fi fost într-adevăr Mesia, trebuia să cunoască păcătoşenia ei şi
să o respingă. El nu recunoştea, că el însuşi fusese un mai mare păcătos decât
ea, şi că Hristos îi iertase atât lui cât şi ei. El era gata să pună la
îndoială caracterul divin al Maestrului său, pentru că gândea a fi descoperit o
lipsă de judecată într-Însul.

Pe de altă parte, Maria era pătrunsă de pocăinţă şi
umilinţă, din cauza păcatelor ei. Din recunoştinţă pentru milostivirea sa
iertătoare, ea era gata să jertfească totul pentru Hristos, şi nici-o îndoială
despre trimiterea Sa dumnezeiască nu mai neliniştea sufletul ei nici măcar o
clipă. Prin pilda Sa, Isus nu voia să Se refere la gradul de recunoştinţă, pe
care aceste două persoane o nutreau faţă de El, căci niciuna din aceste două nu
erau în stare, să şteargă tributul de mulţumire, pe care îl datorau. El Se
referea din contră la poziţia lui Simeon, care se considera mai drept decât
femeia, şi arăta că deşi păcatele sale iertate erau mari, totuşi el nu
răsplătise Binefăcătorului său cu acea stimă şi iubire, care exclude orice necredinţă.
El nu-şi da seama decât puţin despre obligaţia Sa faţă de Salvatorul său, în
timp ce Maria, preţuind pe deplin milostivirea ce i se arătase, era plină de
recunoştinţă şi de iubire.

Isus scoase în evidenţă contrastul izbitor, zicând:
“Vezi tu pe femeia aceasta? Am intrat în casa ta, şi nu Mi-ai dat apă pentru
spălat picioarele; dar ea Mi-a stropit picioarele cu lacrimile ei, şi Mi le-a
şters cu părul capului ei. Tu nu Mi-ai dat sărutare; dar ea, de când a intrat,
n-a încetat să-Mi sărute picioarele. Capul nu Mi l-ai uns cu untdelemn; dar ea
Mi-a uns picioarele cu mir.”

Fariseul cel mândru îşi închipuise că va arăta lui Isus
destulă cinste, dacă Îl invită în casa sa; şi fiind stăpânit de simţul propriei
sale mărimi neglijase să-I dovedească cinstea, care se cuvenea unui oaspete
atât de înălţat, care săvârşise pentru el o minune de milostivire. Isus
îmbărbătă faptele de politeţe gingaşe, iar femeia a fost lăudată în mod
călduros de către Salvator pentru atenţia şi iubirea ei: “De aceea îţi spun:
‘Păcatele ei, care sunt multe, sunt iertate; căci a iubit mult. Dar cui i se
iartă puţin, iubeşte puţin.”

Ochii lui Simeon au fost deschişi, şi el recunoscu
neglijenţa şi necredinţa sa. El a fost mişcat prin bunătatea lui Isus, că nu-l
dojeni în faţa tuturor oaspeţilor. El îşi dădu seama, că Isus nu voia să dea pe
faţă înaintea altora vina şi lipsa sa de recunoştinţă, ci voia numai să-i
convingă sufletul printr-o expunere a purtării sale care se potrivea bine cu
acel caz. Imputele aspre ar fi împietrit inima lui Simeon faţă de căinţă; dar
îndemnurile indulgente îl convinseră totuşi de rătăcirea sa şi-i câştigară
inima. El recunoscu mărimea vinovăţiei sale faţă de Domnul său, şi pe viitor
deveni un bărbat umilit şi tăgăduitor de sine.

Dacă ne dăm seama de mărimea datoriei noastre faţă de
Mântuitorul nostru, atunci ne vom lega mai strâns de El, şi iubirea noastră se
va da pe faţă în toate acţiunile noastre, Isus îşi aminteşte de orice faptă
bună pe care o fac copiii Săi. Cel tăgăduitor de sine şi binefăcător va trăi în
amintirea Sa, şi va fi răsplătit în ziua de apoi. El nu va uita nimic din ceea
ce se face pentru cauza Sa sfântă. Nici o jertfă nu poate fi prea scumpă,
pentru a fi adusă pe altarul credinţei noastre.

~strainisicalatori~

(dutu)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Google

Comentezi folosind contul tău Google. Dezautentificare /  Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare /  Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare /  Schimbă )

Conectare la %s