FEMEILE LA MORMANT (Viata lui Isus partea 6.d)

blogul lui „DUTU”

Miresmele cu care corpul
lui Isus avea să fie îmbălsămat, au fost pregătite cu o zi înainte de Sabat.
Dimineaţa devreme în prima zi a săptămânii, femeile, Maria şi cu alte femei
anumite porniră la mormânt, ca să înceapă lucrarea de îmbălsămare a corpului
lui Isus. Apropiindu-se de grădină, ele observară cu uimire, cum cerul era
luminat de o splendoare măreaţă, şi cum pământul se zguduia sub picioarele lor.
Ele alergară la mormânt şi au fost uimite când au găsit piatra răsturnată de pe
uşa
mormântului, şi că garda romană nu mai era acolo. Ele observară o lumină care
strălucea în apropiere de mormânt, şi când se uitară înăuntru constatară că e
gol.

Maria alergă imediat cu
toată puterea la ucenici şi le aduse la cunoştinţă că Isus nu Se mai găseşte în
mormântul în care ei L-au pus. Pe când ea se afla pe cale, celelalte femei care
o aşteptau la mormânt, au făcut o cercetare amănunţită a interiorului, pentru a
se asigura că Domnul lor a dispărut într-adevăr. Deodată văzură pe un tânăr
frumos la chip, într-un veşmânt strălucit, care şedea la mormânt. Acesta era
îngerul care prăvălise piatra, şi care luă acum o înfăţişare care să nu
înspăimânte pe femeile care fuseseră amicele lui Isus şi care Îl ajutaseră în
misiunea Sa publică. Dar deşi strălucirea îngerului era acoperită, totuşi
femeile au fost uimite şi înspăimântate în cel mai înalt grad de mărirea
Domnului care îi înconjura. Ele se întoarseră să fugă, dar solul ceresc le
vorbi cu cuvinte blânde şi mângâietoare: “Nu vă temeţi; căci ştiu că voi
căutaţi pe Isus, care a fost răstignit. Nu este aici; a înviat, după cum
zisese. Veniţi de vedeţi locul unde zăcea Domnul; şi duceţi-vă repede şi
spuneţi ucenicilor Lui că a înviat dintre cei morţi. Iată că El merge înaintea
voastră în Galilea; acolo Îl veţi vedea. Iată că v-am spus lucrul acesta.”
Matei 28:5-7.

Ascultând invitaţia
îngerului, femeile se uitară din nou în mormânt, unde văzură pe un alt înger de
o înfăţişare strălucită, care le întrebă: “Pentru ce căutaţi între cei morţi pe
Cel ce este viu? Nu este aici, ci a înviat. Aduceţi-vă aminte ce v-a spus pe
când era încă în Galilea, când zicea că Fiul omului trebuie să fie dat în
mâinile păcătoşilor, să fie răstignit, şi a treia zi să învie.” Luca 24:5-7.
Aceşti îngeri cunoşteau bine cuvintele lui Isus către ucenicii Săi, căci ei au
fost cu El ca îngeri ocrotitori în tot timpul umblării Sale
pământeşti, şi au fost martori ai osândirii şi răstignirii Sale.

Plini de înţelepciune şi
gingăşie, îngerii atraseră atenţia femeilor la cuvintele lui Isus, prin care El
le anunţase de mai înainte răstignirea şi învierea Sa. Femeile au priceput acum
în totul cuvintele Maestrului lor, care pe vremea când au fost rostite erau
pentru ele învăluite în mister. Ele câştigară noi speranţe şi curaj. Isus le
declarase că El Se va scula dintre cei morţi şi pretenţiile Sale, că este Fiul lui Dumnezeu şi Mântuitor
al lumii le întemeiase pe viitoarea Sa înviere dintre cei morţi.

Maria care observase cea
dintâi că mormântul era gol, alergă la Petru şi la Ioan şi le aduse la
cunoştinţă că cineva ar fi luat pe Domnul din mormânt, şi că nu ştie unde l-or
fi pus. La aceste cuvinte cei doi ucenici alergară la mormânt şi găsiră după
cum le spusese Maria. Corpul Maestrului lor nu mai era acolo, iar mahramele
erau aşezate într-un colţ. Petru deveni foarte nedumerit; Ioan însă credea că
Isus S-a sculat dintre morţi, după cum le zisese mai înainte. Ei nu înţelegeau
Scripturile Vechiului Testament, care învăţau că Hristos Se va scula dintre cei
morţi; dar credinţa lui Ioan se întemeia totuşi pe cuvintele lui Isus, pe care
le spusese când era încă cu ei.

Ucenicii părăsiră
mormântul şi se întoarseră înapoi acasă; dar Mariei nu-i venea să părăsească
mormântul când era în atâta nesiguranţă despre corpul Domnului ei. Stând încă
acolo plângând şi plecându-se încăodată pentru a se uita în mormânt, văzu
deodată doi îngeri îmbrăcaţi în veşminte albe. Ei luaseră înfăţişare omenească
şi de aceea Maria nu-i recunoscu ca fiinţe cereşti. Unul şedea unde odihnise
capul lui Isus, iar celălalt la picioarele Lui. Ei se adresară Mariei cu
următoarele cuvinte: “‘Femeie’, i-au zis ei, ‘pentru ce plângi?’ Ea le-a
răspuns: ‘Pentru că au luat pe Domnul meu, şi nu ştiu unde L-au pus.’” Ioan
20:12. În faţa mormântului gol şi a dispariţiei corpului Maestrului ei, Maria
nu putea fi mângâiată aşa uşor.

Lăsându-se în totul
pradă durerii ei ea nu observă înfăţişarea cerească a acelora care îi vorbeau.
Când ea se întoarse plângând la o parte, o altă voce întrebă: “‘Femeie’, i-a
zis Isus, ‘de ce plângi?”

Ochii ei erau atât de
orbiţi de multe lacrimi, încât nu observă mai de aproape pe Cel care-i vorbea.
Totuşi ea era stăpânită de idea, de a dobândi informaţii mai precise de la cel
care o întrebă despre corpul Domnului ei. Ea gândea că cel ce-i vorbea ar fi
unul dintre acei, care supravegheau grădina, şi-i vorbi cu cuvinte rugătoare:
“Domnule, dacă L-ai luat, spune-mi unde L-ai pus, şi mă voi duce să-L iau.”

Ea simţi în inima ei, că
numai de ar putea ajunge iarăşi în posesia scumpului corp crucificat, aceasta
ar însemna o mare mângâiere în durerea ei. Ea gândea, că dacă mormântul acestui
om bogat este un loc prea de cinste pentru Domnul ei, ea se va îngriji singură
pentru un alt loc de îngropăciune. Cea mai zeloasă străduinţă a ei era de a-L
găsi, aşa ca El să aibă o înmormântare cuviincioasă. Dar acum, spre marea ei
mirare îi veni la ureche glasul cel bine cunoscut al lui Isus care îi zise:
“Marie!”. Lacrimile ei încetară pe moment, şi acel, căruia ea îi vorbise,
crezând că este grădinarul, stă acum descoperit în faţa ei – era Isus! Pentru
un moment, ea uită în bucuria ei, că El fusese crucificat: ea îşi întinse
mâinile către El şi zise: “Rabuni!” La acestea Isus zise: “‘Nu Mă ţine’, i-a
zis Isus; ‘căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu. Ci, du-te la fraţii Mei, şi
spune-le că Mă sui la Tatăl Meu şi la Tatăl vostru la Dumnezeul Meu şi
Dumnezeul vostru.”

Isus refuză să primească
omagiile poporului Său, înainte de a şti că jertfa Sa a fost primită de către
Tatăl şi până când Dumnezeu Însuşi avea să-I dea asigurarea, că compensaţia
pentru păcatele lumii este suficientă şi mulţumitoare şi că ai Săi pot dobândi
viaţă veşnică prin sângele Său. Isus Se urcă imediat la ceruri şi Se prezentă
înaintea tronului lui Dumnezeu, cu semnele ocării şi ale tiraniei pe fruntea
Sa, pe mâinile şi picioarele Sale.
El refuză însă să primească coroana măririi şi veşmintele împărăteşti, şi
respinse de asemenea şi închinarea din partea îngerilor, tot aşa după cum
respinsese şi închinarea Mariei, până ce Tatăl Său îi arătă, că jertfa Sa a
fost primită.

În acelaşi timp El avea
de prezentat o cerere cu privire la aleşii Săi de pe pământ, şi dorea să i se
lămurească bine raportul, în care mântuiţii Săi aveau să stea în viitor faţă de
cer, şi faţă de Tatăl Său. Comunitatea Sa trebuia să fie îndreptăţită şi
primită înainte ca El să poată primi onoruri cereşti. El declară că voinţa Sa
este, ca acolo unde este El, să fie şi comunitatea Sa; dacă El va fi părtaş
măririi, să se bucure şi poporul Său de aceeaşi strălucire. Acei de pe pământ
care suferă împreună cu El, vor împărăţi în cele din urmă împreună cu El în
împărăţia Sa. Hristos mijloci pentru comunitatea Sa în modul cel mai stăruitor
şi cel mai precis, punând interesele Sale deopotrivă cu interesele lor şi cu o
iubire şi statornicie mai tare decât moartea, apără drepturile şi onoarea pe
care ei le dobândiseră printr-Însul.

Răspunsul lui Dumnezeu
la această rugăminte e dat în proclamaţia: “Toţi îngerii lui Dumnezeu să-I
aducă închinare!” Orice comandant ceresc ascultă de porunca împărătească, şi
pretutindeni în cer răsună “Vrednic este Mielul care a fost junghiat, să
primească puterea, bogăţia, înţelepciunea, tăria, cinstea, slava şi lauda!”
Apoc. 5:12 Oştile nenumărate de îngeri se aruncară la picioarele Salvatorului
lor. Cererea lui Isus este acceptată; comunitatea stă deci îndreptăţită
printr-Însul, care este reprezentantul şi capul ei. Tatăl confirmă aici
convenţia Sa cu Fiul, că El primeşte să Se împace cu oamenii, care primesc
pocăinţa şi ascultarea spre a-i face iarăşi părtaşi harului Dumnezeiesc prin
meritele lui Isus. Mântuitorul asigură că un om “va fi mai scump decât aurul
din Ofir” Is. 13:12. Toată puterea în cer şi pe pământ este dată acum Prinţului
vieţii, şi totuşi El nu uită pentru nici o clipă pe sărmanii Lui ucenici
dintr-o lume păcătoasă, ci Se pregăteşte să vină iarăşi la ei pentru a le putea
transmite mărirea şi puterea Sa. În acest fel Salvatorul omenirii legă prin
jertfirea Sa de Sine, pământul cu cerul şi pe omul muritor cu Dumnezeul
nemărginit.

Isus zise către Maria:
“‘Nu Mă ţine’, i-a zis Isus; ‘căci încă nu M-am suit la Tatăl Meu.” Când Isus
Îşi închise ochii pe cruce în moarte, sufletul Său nu se urcă imediat la cer,
după cum cred unii, altfel cum puteau să se adeverească cuvintele: “Căci încă
nu M-am suit la Tatăl Meu”? Sufletul lui Hristos dormi în mormânt cu corpul Său
şi nu zbură la cer, pentru a duce acolo o experienţă deosebită şi a privi de
acolo asupra ucenicilor Săi îndureraţi, cum îmbălsămează corpul din care El a
ieşit. Tot ceea ce alcătuia viaţa şi priceperea lui Isus, rămase cu corpul Său
în mormânt. El avea putere, ca să-Şi lase viaţa şi să Şi-o ia iarăşi.

Faptul că Hristos a
înviat în prima zi a săptămânii, nu sfinţeşte această zi şi nu o face Sabat.
Înainte de moartea Sa Isus institui o sărbătoare de amintire a frângerii
corpului Său şi a vărsării sângelui Său pentru păcatele lumii, prin întocmirea
Sfintei Cine cu cuvintele: “Pentru că oridecâteori mâncaţi din pâinea aceasta şi
beţi din paharul acesta, vestiţi moartea Domnului, până va veni El.” 1 Cor.
11:26. Iar credinciosul pocăit, care face paşii ceruţi de pocăinţă,
sărbătoreşte prin botezul său, serbarea de amintire a morţii, a înmormântării
şi a învierii lui Hristos. El se coboară în apă, preînchipuind moartea şi
înmormântarea, şi se ridică din apă pentru a se asemăna şi învierii Sale – nu
pentru a reîncepe vechea sa viaţă de păcat, ci pentru a începe o nouă viaţă în
Isus Hristos.

Celelalte femei care au
văzut pe îngerii care au vorbit cu ele, au părăsit mormântul cu simţăminte
amestecate de teamă şi de mare bucurie. Ele au mers în grabă la ucenici, după
sfatul îngerilor, şi le-au povestit lucrurile pe care le-au văzut şi auzit.
Femeile primiseră de la îngeri însărcinarea, de a duce această veste lui Petru
în primul rând. Acest ucenic era mai întristat decât toţi ceilalţi din cercul
urmaşilor lui Hristos, pentru că tăgăduise pe Domnul într-un chip atât de
ruşinos. Căinţa lui Petru pentru această crimă a fost bine înţeleasă de îngeri,
şi compătimirea lor gingaşă pentru cel rătăcitor şi îndurerat s-a dat pe faţă
prin marele interes pe care ei îl arătară pentru ucenicul nenorocit, ceea ce îi
dădu dovada că i-a fost primită căinţa şi păcatul i-a fost iertat.

Când ucenicii au auzit raportul
adus de femei, s-au mirat foarte tare. Au început să-şi amintească de cuvintele
Domnului lor, care preziceau învierea Sa. Şi totuşi acest eveniment, care ar fi
trebuit să umple inimile lor de bucurie, a fost o cauză de mare încurcătură
pentru ei. După decepţia lor de la moartea lui Hristos, credinţa lor nu era
destul de tare, pentru a primi faptul învierii. Speranţele lor au fost atât de
mult înşelate, încât ei nu erau în stare să creadă celor raportate de femei, ci
gândeau că ele au fost înşelate de propriile lor simţuri. Chiar când Maria
Magdalena mărturisi, că a văzut pe Domnul şi a vorbit cu El, ei refuzară încă
mereu, să creadă că El a înviat.

Inimile ucenicilor erau
zdrobite la culme din cauza evenimentelor prin care trecuseră. În ziua a şasea
ei văzură pe Maestul lor murind; în ziua întâia a săptămânii, ei nu au mai
găsit trupul lui Isus, şi asupra lor cădea bănuiala că l-ar fi răpit pentru a
înşela poporul. Ei se îndoiau că vor putea combate vreodată impresiile false,
care se răspândiseră contra lor, şi acum ei erau puşi în încurcătură prin
rapoartele femeilor credincioase. În confuzia inimii lor, doreau după Maestrul
lor iubit, care a fost gata întotdeauna să le explice tainele care îi
nelinişteau şi să-i scoată din încurcătură.

~strainisicalatori~

(dutu)