CELE ŞAPTE SĂRBĂTORI ALE DOMNULUI (partea a1-a)

CELE ŞAPTE SĂRBĂTORI ALE DOMNULUI (partea a 1-a)

1. Prefaţă

Sărbătorile Domnului, aşa cum ne sunt prezentate în Levitic 23, erau „zile solemne”, adică timpuri stabilite pentru a te apropia de Dumnezeu ca să-I aduci jertfe (versetul 37).
În gândirea divină, ele nu erau sărbătorile poporului, ci ale lui Dumnezeu, puse deoparte pentru El şi pentru slava Lui. Când tradiţia şi ritualurile le-au îndepărtat adevăratul lor caracter, ajungând până la excluderea Domnului Isus, ele au devenit, „sărbătorile iudeilor” (Ioan 5:1; 7:2).
Independent de valoarea lor istorică, ele fiind ţinute efectiv în Israel, aceste sărbători au o semnificaţie tipică şi o însemnătate profetică. Ne vom ocupa de ele în treacăt, pentru a trece la aplicarea lor în viaţă creştină. Căile lui Dumnezeu sunt aceleaşi, fie că este vorba de poporul Său pământesc, de poporul Său ceresc sau de orice răscumpărat individual. Creştinul nu trebuie să mai ţină sărbătorile rituale (Coloseni 2:16; Galateni 4:9-11), însă cele din Levitic 23 pot fi considerate şi din unghiul atâtor experienţe pe care cel răscumpărat este chemat să le cunoască pe drumul credinţei.
2. Introducere
Sabatul este menţionat în fruntea zilelor solemne (Levitic 23: 2,3), fără să facă parte din cele şapte sărbători cu strângeri laolaltă solemne (versetul 4). Primul gând al lui Dumnezeu este odihna (Geneza 2:2,3), nu însă inactivitatea, ci satisfacţia deplină pe care El o are în împlinirea lucrării Sale. Dumnezeu doreşte ca şi ai Săi să intre în această odihnă; dar, pentru a se putea bucura de o odihnă în comun, trebuie să nu existe nici măcar un gând pe care nu l-ar putea împărtăşi împreună. Prim gând al lui Dumnezeu, odihna, e de fapt ultimul, ca scop şi rezultat al tuturor căilor Sale. Trebuie să se desfăşoare întreg ciclul duhovnicesc al acestor şapte sărbători, pentru ca poporul să fie adus în propriul său repaus, nu odihna creaţiei, ci a răscumpărării, în toată satisfacţia pe care Dumnezeu a găsit-o în persoana şi lucrarea Fiului Său preaiubit – este a Bisericii şi a Răscumpărătorului însuşi în cer; odihnă a lui Israel pe pământ în timpul mileniului; odihnă a creaţiei care se va bucura de libertatea slavei copiilor lui Dumnezeu (Romani 8:21).
Păcatul a făcut imposibilă bucuria odihnei pentru omul nerăscumpărat; de aceea e necesară prima sărbătoare, Paştele, temelia tuturor celorlalte. Dumnezeu Şi-a găsit odihna absolută în lucrarea lui Cristos. El vede sângele mielului pe stâlpii uşii şi pe pragul de sus. Pentru noi, temelia odihnei stă în faptul că Dumnezeu recunoaşte ca valabilă lucrarea lui Cristos. Dar fiecare, pentru a fi mântuit, trebuie să-şi însuşească această lucrare. Fiecare familie trebuia să aleagă un miel, să-l ţină în casă, să-l înjunghie, să dea cu sângele lui pe stâlpii şi pragul de sus al uşii, având credinţă în promisiunea făcută lui Moise că în felul acesta, întâiul născut va fi cruţat de judecată: aceasta este partea omului. Însă temelia odihnei este deplina satisfacţie pe care Dumnezeu a găsit-o în lucrarea de pe cruce.
Mielul de Paşte devine hrana familiei care, în casă, este la adăpost sub sângele lui. Însuşi Paştele va deveni sărbătoarea ţinută în fiecare an ca amintire a minunatei eliberări făcută odată pentru totdeauna; la fel este cina pentru creştin. Paştele anticipa crucea; cina o comemorează.
De Paşte se leagă intim sărbătoarea Azimilor, care dura şapte zile. Chiar în Paşte se găsesc deja azimi; numai Domnul Isus a fost fără aluat, fără nici un păcat. Răscumpăratul, la adăpostul sângelui, se hrăneşte cu El, Mielul lui Dumnezeu, dăruit ca jertfă, fiind totodată Omul desăvârşit care a slăvit pe Dumnezeu în despărţirea absolută de orice rău. Credinciosul, unit cu Cristos, e chemat să realizeze în umblarea sa, în tot timpul vieţii sale, această despărţire de rău, atât de desăvârşit arătată în El. De fapt Paştele şi Azimile nu formează decât o sărbătoare (Luca 22:1). Nu poţi zice: „Am crezut în Domnul Isus, sunt mântuit”, şi să umbli ca oamenii din lume!
Cea de a treia sărbătoare, snopul din cele dintâi roade, nu se putea celebra decât „în ţară” (Levitic 23:10). Egiptul ne vorbeşte despre lumea din care poporul lui Dumnezeu este scos. Pustiul e ceea ce a devenit lumea pentru credincios: un loc de lupte şi de încercări, dar şi de numeroase experienţe ale harului divin. Pentru a intra în ţară, în plinătatea binecuvântărilor pe care le avem în Cristos, trebuie să trecem Iordanul, adică să realizăm moartea şi învierea împreună cu El. La seceriş trebuia să iei din câmp un prim snop pentru a-l aduce Domnului a doua zi după sabat (Levitic 23:11). Este o imagine izbitoare a lui Cristos înviat dintre cei morţi, pârga celor adormiţi (1 Corinteni 15:20). Uniţi cu un Cristos înviat, suntem chemaţi să umblăm într-o viaţă nouă. Aceasta este latura pozitivă a vieţii creştine.
După cincizeci de zile venea sărbătoarea Cincizecimii, când un dar de mâncare era adus Domnului în ziua care venea după al şaptelea sabat. Această primă zi dintr-o nouă săptămână ne vorbeşte despre coborârea Duhului Sfânt (Faptele Apostolilor 2), puterea umblării celui credincios.
O lungă perioadă se scurge fără sărbători, până în luna a şaptea. Nu-i tot aşa, adeseori, în viaţa creştină? Ai fost adus la Domnul Isus, ai realizat într-o măsură umblarea în bucuria unei vieţi noi, condusă de Duhul Sfânt. Puţin câte puţin aceste lucruri, apreciate totuşi, şi-au pierdut atracţia, au fost puţin neglijate şi, pe nesimţite, poţi adormi. Trebuie ca Dumnezeu să ne trezească. În luna şaptea, în prima zi a lunii, sunetul trompetelor vestea sărbătoarea Bucuriei (Anul Jubileu). Acţiune puternică a Cuvântului Său, printr-o încercare sau prin alte mijloace, Dumnezeu vrea să aducă sufletul la o mai adâncă părtăşie cu el.
Dar această lucrare a harului nu poate avea loc fără o lucrare a conştiinţei, despre care ne vorbeşte ziua Ispăşirii (Levitic 23:27). E necesar să fim aduşi, în măsura în care putem, la o apreciere mult mai clară a păcatului, aşa cum îl vede Dumnezeu, a suferinţelor lui Cristos pentru a-l ispăşi şi în sfârşit, a preţului sângelui Său prezentat în Locul Preasfânt. Sufletul se lasă atunci în grija lui Dumnezeu şi se întemeiază în totul pe jertfa de mult timp adusă.
La câteva zile după smerirea sufletelor la sărbătoarea Ispăşirii, venea bucuria sărbătorii Corturilor: bucuria şi părtăşia credinciosului care rămâne în Cristos; bucuria şi binecuvântarea lui Israel sub sceptrul Mesiei. Dar tot în a opta zi a sărbătorii avem ceva din fericirea cerului şi a bucuriei veşnice a tuturor celor răscumpăraţi.
Toate sărbătorile erau în legătură cu jertfele, în special cu arderile-de-tot, cum găsim în Numeri 28 şi 29, pentru majoritatea zilelor solemne. Nici un progres duhovnicesc real nu se produce în afara sentimentului că Cristos S-a oferit lui Dumnezeu, că a împlinit voia Sa şi că a căutat în toate slava Sa. Preţuim, fără îndoială, lucrarea lui Cristos pentru noi, dar trebuie să mergem mai departe şi mai adânc pentru a înţelege închinarea datorată lui Dumnezeu de către răscumpăraţii care beneficiază de ceea ce reprezintă sărbătorile: „Să aveţi grijă să-Mi aduceţi la timpul stabilit darul Meu, pâinea Mea pentru jertfele Mele mistuite de foc, care îmi sunt de un miros plăcut” (Numeri 28:2).
În sfârşit, Deuteronom 16 aminteşte din nou cele trei mari sărbători – Paştele şi Azimile, Cincizecimea, Corturile. Acest capitol dat în vederea timpului când Israel va fi „în ţară”, subliniază adunarea poporului în locul în care Domnul îşi va pune numele. Paştele este marcat prin întristare, Cincizecimea prin bucuria împărţită cu ceilalţi, Corturile prin bucuria completă: „să fii foarte bucuros”. Să ne apropiem de Dumnezeu şi să apărem în faţa Lui, nu pentru a dobândi o binecuvântare sau a ne face un merit, ci potrivit cu binecuvântarea primită, pentru a mulţumi şi nu pentru a obţine ceva. În cursul istoriei lui Israel, sărbătorile au fost adesea uitate, neglijate, ţinute rău; dar Duhul lui Dumnezeu găseşte plăcere în sublinierea ocaziilor în care Paştele sau sărbătoarea Corturilor au fost ţinute după poruncă, în bucuria unei părtaşii regăsită cu Domnul. Nu se întâmplă tot aşa în viaţa noastră? Iar când ne găsim clipe deosebite în care Dumnezeu vrea să ne vorbească, să ne restaureze sufletele, să ne facă să înaintăm duhovniceşte, să luăm seama la ascultare, să ne străduim să intrăm în odihna care ne-a fost dobândită cu un preţ atât de mare.
VA URMA.

 

Sursa: net.

Un gând despre „CELE ŞAPTE SĂRBĂTORI ALE DOMNULUI (partea a1-a)

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s