CELE ŞAPTE SĂRBĂTORI ALE DOMNULUI (partea a 7-a)

CELE ŞAPTE SĂRBĂTORI ALE DOMNULUI (partea a 7-a)


8. Ziua Ispăşirii

(Levitic 23:26-32; Levitic 16)
Când vedem mai adânc cât de mare a fost preţul plătit de Cristos ca să şteargă păcatul dinaintea lui Dumnezeu, am făcut primul pas spre înnoirea vieţii. Recunoscând ruina (Levitic 16:1) personală sau colectivă, ajungem să preţuim mult mai bine lucrarea lui Cristos şi valabilitatea ei înaintea lui Dumnezeu. Fără să examinăm detaliile capitolului 16 din Levitic, inima Leviticului, vom căuta să aprofundam trei lucruri:
a) păcatul,
b) suferinţele lui Cristos,
c) capacul ispăşirii.
a) Păcatul
Verdeţurile amare ale Paştelui simbolizează căinţa sufletului care încearcă amărăciunea de a fi provocat, prin păcatele sale, suferinţele lui Cristos. În raport cu Cina, noi suntem chemaţi să ne judecăm singuri. Dar aici este ceva mai adânc. Pentru Israel, lucrul aceata va fi în Zaharia 12:10-14, Isaia 53:
Pentru creştin este contemplarea suferinţelor lui Cristos cu sentimentul că totul a fost împlinit, văzând în acelaşi timp ce a putut să facă păcatul. Privind crucea, descoperim gravitatea răului în ochii lui Dumnezeu, încrezându- ne însă în acelaşi timp în faptul că El a primit darul. De mai multe ori în Levitic 23 şi Levitic 16 se repetă: „Să vă smeriţi sufletele”. Psalmul 51 ne arată acest lucru la David. Nu am avut situaţii în viaţă când, în urma unei greşeli sau în urma acţiunii puternice a Cuvântului aplicată prin Duhul asupra conştiinţei, să ne fie scârbă de păcat mult mai mult ca înainte? Cât de nepotrivit cu firea dumnezeiască trebuie să fie păcatul, dacă a trebuit ca Cristos să fie făcut păcat pentru ca noi să fim îndreptăţiţi înaintea lui Dumnezeu!
b) Suferinţele lui Cristos
Leviticul 16 ne prezintă două serii de jertfe: Aaron oferea pentru el şi pentru casa lui un viţel pentru păcat şi un berbec ca ardere-de-tot. Apoi oferea pentru popor doi ţapi pentru păcat şi un berbec pentru aderea-de-tot. Vedem în darul pentru Aaron şi casa lui, lucrarea lui Cristos pentru Biserică, în timp ce jertfa pentru popor ne vorbeşte mai mult de însemnătatea crucii pentru Israel. Doi ţapi erau oferiţi pentru popor, ţapul Azazel (adică izgonit sau ispăşitor) era adus viu înaintea Domnului, celălalt înjunghiat.
Pe capul ţapului Azazel, preotul trebuia să mărturisească toate nelegiurile fiilor lui Israel şi toate fărădelegile lor. Ţapul era trimis în pustie şi purta asupra lui toate nelegiuirile lor. El se ducea singur în ţinutul nelocuit unde va muri sub judecată. Azazel, ţapul care se duce, este simbol al lui Cristos care ia asupra lui greşelile noastre, ispăşindu-le sub judecata lui Dumnezeu. El e pedepsit în locul vinovaţilor: „Noi rătăceam cu toţii… Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor” (Isaia 53:6). El a purtat păcatele noastre în trupul Său pe lemn. Dar pentru ca această lucrare să devină valabilă pentru noi, trebuie ca fiecare să-şi mărturisească păcatele şi să accepte că pentru acele păcate El a trebuit să moară.
Ţapul ca jertfă pentru păcat era înjunghiat şi sângele lui dus dincolo de perdea, în acel moment preotul era singur (Levitic 16:17): nimeni nu putea avea parte cu Cristos la împlinirea lucrării de ispăşire de la cruce. Mângâietori, El n-a găsit; când a strigat spre cer, n-a primit nici un răspuns. Tămâia, simbol al desăvârşirilor lui Cristos, era pusă în cădelniţă pe focul altarului şi norul de fum se ridica în sanctuar: focul judecăţii, toate suferinţele crucii n-au făcut decât să arate mai bine desăvârşirea sufletului Său; tot ce ieşea din inima Sa când a fost pus sub judecata lui Dumnezeu: dragoste, supunere, încredere, aşa cum se văd îndeosebi în Psalmi, se înălţau spre cer ca o mireasmă plăcută (Psalmi 22; 40; 69; etc.).
Dacă sângele şi tămâia nu puteau fi prezentate decât la altar, trupul victimei era ars afară din tabără: pielea, carnea, baliga. Judecata lui Dumnezeu a căzut în întregime asupra lui Cristos, când a suferit dincolo de poartă, departe de Dumnezeu, lipsit de orice legătură cu poporul Său. Nimic din El n-a fost cruţat. Israel n-avea dreptul să mănânce dintr-o asemenea jertfă. Noi, însă, avem (Evrei 13:10,11). Noi avem părtăşie la o asemenea lucrare.
c) Capacul ispăşirii
La Paşte, temelia mântuirii era sângele pe uşi. Dumnezeu vedea sângele şi cruţa poporul. În ziua Ispăşirii, sângele dus în Locul Preasfânt permitea menţinerea relaţiilor Domnului cu poporul Său. Dar sângele viţeilor şi ţapilor, cum ne spune Epistola către evrei, nu putea să ridice păcatele. De fapt, sensul cuvântului ispăşire în Vechiul Testament este de a acoperi păcatele (Romani 3:25 va vorbi despre trecerea cu vederea a păcatelor făcute mai înainte). Dar Cristos a venit cu propriul Său sânge, a intrat o dată pentru totdeauna în Locul Preasfânt şi a obţinut o răscumpărare veşnică.
Capacul ispăşirii, în loc să fie scaunul judecăţii, devenea astfel locul de întâlnire al lui Dumnezeu cu cel credincios (Exod 25:22). Cristos este ispăşirea pentru păcatele noastre (1 Ioan 2:2), dar este şi capacul ispăşirii (Romani 3:25). Păcatul a fost ispăşit, Dumnezeu este slăvit: El este drept când ne iartă. Dumnezeu doreşte să mântuiască, dar fiind în acelaşi timp drept, nu poate salva dacă pedeapsa nu-i suportată de altul.
Evrei 9 şi 10 arată valoarea lucrării lui Cristos. Nu sângele ţapilor, ci sângele Său; nu un act de aducere aminte a păcatului, ci o răscumpărare veşnică; nu arderi-de-tot şi jertfe pentru păcat, ci darul trupului lui Isus Cristos; nu aceleaşi jertfe repetate mereu, care nu pot ridica niciodată păcatul, ci o Jertfă desăvârşită care S-a oferit singură: Cristos, care, oferind o singură jertfă pentru păcate, S-a aşezat o dată pentru totdeauna la dreapta lui Dumnezeu.
Care sunt rezultatele? Printr-o singură jertfă a făcut desăvârşiţi pentru totdeauna pe cei sfinţi. Dumnezeu nu-Şi va mai aduce aminte de păcatele lor, nici de fărădelegile lor. Ei au acum deplină libertate să intre în Locul Preasfânt, în pace, curăţiţi de o conştiinţă rea, cu trupul spălat cu o apă curată. Ei se apropie nu din obligaţie, ci fiindcă doresc să fie în Locul Preasfânt împreună cu Acela pe care-L iubesc, Marele lor Preot.
Ziua Ispăşiri nu se termină cu jertfa pentru păcat, ci ajunge la arderea-de-tot (Levitic 16:24). Dacă Cristos a făcut totul pentru noi, pentru a ne şterge greşelile şi a ne aduce la Dumnezeu, scopul Său suprem era slava lui Dumnezeu şi împlinirea voii Sale.
Păcatul fiind ridicat, greşelile mărturisite, iertarea dobândită, arderea-de-tot oferită, drumul este deschis pentru bucuria de la sărbătoarea Corturilor.
VA URMA…
Sursa: Net.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s