Biserica Penticostală şi lucrarea Duhului Sfânt


Biserica Penticostală şi lucrarea Duhului Sfânt

Biserica Penticostală şi     lucrarea Duhului Sfânt

La începutul toamnei, penticostalii români au sărbătorit nouă decenii de la fondarea primei lor biserici, la Păuliş (Arad). Acum sunt a patra putere creştină din ţară.

Continuă lectura

Anunțuri

MESAJUL SI CREDINTA BAPTISTA -Identitate crestina in istorie


MESAJUL SI CREDINTA BAPTISTA -Identitate crestina in istorie

Aprobata de Conventia Baptista de Sud (SUA) in 9 Mai 1963 si revizuita in 9 Iunie 1998.

blogul lui "DUTU"

blogul lui „DUTU”

I. Scriptura
Sfinta Scriptura a fost scrisa de oameni sub inspiratie divina si este inregistrarea revelatiei de Sine a lui Dumnezeu catre om. Este o visterie desavirsita de invatatura divina. Autorul ei este Dumnezeu, scopul scrierii ei este salvarea oamenilor, iar continutul ei este adevarul absolut, neatins de nici un fel de eroare. Ea ne descopere principiile dupa care ne judeca Dumnezeu; si ca atare este si va ramine pina la sfirsitul lumii, adevaratul centru de unitate a Crestinilor, si un standard suprem de verificare al intregului comportament uman, al tuturor crezurilor si opiniilor religioase. Modelul de interpretare a Bibliei este Isus Christos.
Ex. 24:4; Deut. 4:1-2; 17:19; Ios. 8:34; Ps. 19:7-10; 119:11, 89, 105, 140; Isa. 34:16; 40:8; Ier. 15:16; 36; Mat. 5:17-18; 22:29; Luca 21:33; 24:44-46; Ioan 5:39; 16:13-15; 17:17; Fapte 2:16 ff.; 17:11; Rom. 15:4; 16:25-26; 2 Tim. 3:15-17; Evr. 1:1-2; 4:12; 1 Petru 1:25; 2 Petru 1:19-21

II. Dumnezeu
Exista un singur si numai un singur Dumnezeu viu si adevarat. El este o fiinta personala, inteligenta de natura spirituala, Creatorul, Rascuparatorul, Sustinatorul si Conducatorul Universului. Dumnezeu este infinit in sfintenie si desavirsit in toate celelalte atribute ale Sale. Lui ii datoram cea mai mare dragoste, adorare si supunere. Dumnezeul etern ni se reveleaza ca Tatal, Fiul si Duhul Sfint, cu atribute personale distincte dar fara deosebire in natura, esenta sau fiinta.

A. Dumnezeu Tatal.
Dumnezeu Tatal domneste cu cu providenta Sa protectoare peste tot universul, peste toate creaturile Sale, si peste suvoiul curgerii istoriei umane, facind-o sa implineasca scopurile harului Sau. El este atotputernic, atotiubitor si atotintelept. Dumnezeu este un Tata adevarat pentru aceia care au devenit copii ai lui Dumnezeu prin credinta in Isus Christos. Atitudinea Lui parinteasca este indreptata spre toti oamenii.
Gen. 1:1; 2:7; Ex. 3:14; 6:2-3; 15:11 ff.; 20:1 ff.; Lev. 22:2; Deut. 6:4; 32:6; 1 Cron. 29:10; Ps. 19:1-3; Isa. 43:3, 15; 64:8; Ier. 10:10; 17:13; Mat. 6:9 ff.; 7:11; 23:9; 28:19; Marcu 1:9-11; Ioan 4:24; 5:26; 14:6-13; 17:1-8; Fapte 1:7; Rom. 8:14-15; 1 Cor 8:6; Gal. 4:6; Efes. 4:6; Col. 1:15; 1 Tim. 1:17; Evr. 11:6; 12:9; 1 Petru 1:17; 1 Ioan 5:7

B. Dumnezeu Fiul
Christos este eternul Fiu al lui Dumnezeu. Isus Christos s-a intrupat prin Duhul Sfint si prin nasterea din fecioara Maria. Isus a revelat si a implinit in mod desavirsit voia lui Dumnezeu, luind asupra Lui insusi limitarile si prerogativele naturii umane, identificindu-se complect cu omenirea, dar raminind El insusi fara pacat. El S-a supus legii divine si a cinstit-o, iar prin moartea Sa pe cruce a facut posibila rascumpararea omului din pacat. A inviat din morti in trup glorificat si s-a aratat ucenicilor drept acelasi care a fost cu ei si innainte de rastignirea Sa. S-a inaltat la cer si este acum inaltat la dreapta lui Dumnezeu, unde sta ca Mijlocitor, partas al naturii dumnezeiesti si al naturii umane, si ca Acela in persoana caruia se realizeaza impacarea dintre Dumnezeu si om. Se va intoarce in putere si glorie sa judece lumea si sa duca la indeplinire misiunea Sa rascumparatoare. Locuieste acum in toti credinciosii ca Domnul lor cel viu si intotdeauna prezent.
Gen. 18:1 ff.; Ps. 2:7 ff.; 110:1 ff.; Isa. 7:14; 53; Mat. 1:18-23; 3:17; 8:29; 11:27; 14:33; 16:16, 27; 17:5; 27; 28:1-6, 19; Marcu 1:1; 3:11; Luca 1:35; 4:41; 22:70; 24:46; Ioan 1:1-18, 29; 10:30,38; 11:25-27; 12:44-50; 14:7-11; 16:15-16, 28; 17:1-5, 21-22; 20:1-20, 28; Fapte 1:9; 2:22- 24; 7:55-56; 9:4-5, 20; Rom. 1:3-4; 3:23-26; 5:6-21; 8:1-3, 34; 10:4; 1 Cor 1:30; 2:2; 8:6; 15:1-8, 24-28; 2 Cor 5:19- 21; Gal. 4:4-5; Efes. 1:20; 3:11; 4:7-10; Filip. 2:5-11; Col. 1:13-22; 2:9; 1 Tes. 4:14-18; 1 Tim. 2:5-6; 3:16; Tit 2:13-14; Evr. 1:1-3; 4:14-15; 7:14-28; 9:12-15, 24-28; 12:2; l3:8; 1 Petru 2:21-25; 3:22; 1 Ioan 1:7-9; 3:2; 4:14-15; 5:9; 2 Ioan 7-9; Apoc. 1:13-16; 5:9-14; 12:10-11; 13:8; 19:16

C. Dumnezeu Duhul Sfint
Duhul Sfint este Duhul lui Dumnezeu. El a inspirat sfintii din vechime sa scrie Scipturile. Prin iluminare, El ii ajuta pe oameni sa priceapa adevarul. El |l proslaveste pe Christos. El dovedeste lumea vinovata in ce priveste pacatul, neprihanirea si judecata. El ii cheama pe oameni la Salvatorul lor, si realizeaza innoirea lor prin nasterea din nou. El cultiva caracterul Crestinului, ii mingiie pe cei credinciosi si le da daruri spirituale pentru slujirea lui Dumnezeu prin Biserica Lui. El il pecetluieste pe cel credincios pentru ziua rascumpararii finale. Prezenta lui in viata crestinului ne da certitudinea ca Dumnezeu il va duce pe cel credincios la statura plinatatii lui Christos. El invata si imputerniceste credinciosul si biserica in lucrarea de inchinare, evanghelizare si slujire.
Gen. 1:2; Jud. 14:6; Iov 26:13; Ps. 51:11; 139:7 ff.; Isa. 61:1-3; Joel 2:28-32; Mat. 1:18; 3:16; 4:1; 12:28-32; 28:19; Marcu 1:10, 12; Luca 1:35; 4:1, 18-19; 11:13; 12:12; 24:49; Ioan 4:24; 14:16-17, 26; 15:26; 16:7-14; Fapte 1:8; 2:1-4, 38; 4:3l; 5:3; 6:3; 7:55; 8:17, 39; 10:44; 13:2; 15:28; 16:6; 19:1-6; Rom. 8:9-11, 14-16, 26-27; 1 Cor 2:10- 14; 3:16; 12:3-11; Gal. 4:6; Efes. 1:13-14; 4:30; 5:18; 1 Tes. 5:19; 1 Tim. 3:16; 4:1; 2 Tim. 1:14; 3:16; Evr. 9:8, 14; 2 Petru 1:21; 1 Ioan 4:13; 5:6-7; Apoc. 1:10; 22:17

III. Omul
Omul a fost creat printr-un act special de Dumnezeu, dupa chipul si asemanarea Sa si este coroana creatiunii Lui. La inceput omul a fost facut si inzestrat de Creatorul Sau cu libertatea de a alege. Prin alegerea lui libera omul a pacatuit impotriva lui Dumnezeu si a adus pacatul in rasa umana. Fiind ispitit de Satana omul a calcat porunca lui Dumnezeu si a cazut din starea lui de inocenta initiala, ceea ce a face ca urmasii lui sa mosteneasca o natura si a un mediu inconjurator inclinate spre pacat si din momentul cind sunt capabili de actiuni morale devin calcatori ai poruncilor divine si sunt sub osinda. Numai harul lui Dumenzeu il poate readuce pe om in sfinta partasie cu El si-l poate ajuta sa-si indeplineasca scopul pentru care l-a creat Dumnezeu. Sanctitatea personalitatii umane este evidenta din faptul ca Dumnezeu l-a creat pe om dupa chipul si asemanarea Sa, si din faptul ca Christos a murit pentru om; ca atare fiecare om are in sine demnitate si merita respect si dragoste crestina.
Gen. 1:26-30; 2:5, 7, 18-22; 3; 9:6; Ps. 1; 8:3-6; 32:1-5; 51:5; Isa. 6:5; Ier. 17:5; Mat. 16:26; Fapte 17:26- 31; Rom. 1:19-32; 3:10-18, 23; 5:6, 12, 19; 6:6; 7:14-25; 8:14-18, 29; 1 Cor 1:21-31; 15:19, 21-22; Efes. 2:1-22; Col. 1:21-22; 3:9-11

IV. Mintuirea
Mintuirea implica rascumpararea deplina a omului si este oferita fara plata tuturor acelora care-L accepta pe Isus Christos ca Domn si Mintuitor, pe Cel care a obtinut prin singele Lui rascupararea celui credincios. |n sensul ei deplin mintuirea include nasterea din nou, sfintirea si glorificarea.
A. Regenerarea, sau nasterea din nou, este o lucrare a harului lui Dumnezeu prin care credinciosii devin creaturi noi in Isus Christos. Ea este o schimbare a inimii produsa de Duhul Sfint prin convingerea de pacat, la care cel credincios raspunde prin pocainta fata de Dumnezeu si prin credinta in Domnul Isus Christos. Pocainta si credinta sunt nedespartite ca experiente ale harului. Pocainta este intoarcerea sincera de la pacat spre Dumnezeu. Credinta este primirea lui Isus Christos ca Domn si Mintuitor si predarea intregii personalitati inaintea Lui. Justificarea este harul achitarii depline a credinciosului, bazata pe imputarea neprihanirii lui Christos asupra tuturor pacatosilor care se pocaiesc si cred in Christos. Justificarea il plaseaza pe cel credincios intr-o relatie de pace si de bunvointa din partea lui Dumnezeu.
B. Sfintenia este experienta prin care, incepind cu momentul nasterii din nou, credinciosul este pus de-oparte pentru scopurile lui Dumnezeu si creste spre perfectiune morala si spirituala prin prezenta si puterea Duhului Sfint care locuieste in el. Cresterea in har trebuie sa continue pe toata durata vietii celui nascut din nou.
C. Glorifcarea este punctul culminant al mintuirii, starea finala binecuvintata si permanenta a celui rascumparat.
Gen. 3:15; Ex. 3:14-17; 6:2-8; Mat. 1:21; 4:17; 16:21-26; 27:22 to 28:6; Luca 1:68-69; 2:28-32; Ioan 1:11-14, 29; 3:3-21, 36; 5:24; 10:9, 28-29; 15:1-16; 17:17; Fapte 2:21; 4:12; 15:11; 16:30-31; 17:30-31; 20:32; Rom. 1:16-18; 2:4; 3:23-25; 4:3 ff.; 5:8-10; 6:1-23; 8:1-18, 29-39; 10:9-10, 13; 13:11-14; 1 Cor 1:18, 30; 6:19-20; 15:10; 2 Cor 5:17- 20; Gal. 2:20; 3:13; 5:22-25; 6:15; Efes. 1:7; 2:8-22; 4:11-16; Filip. 2:12-13; Col. 1:9-22; 3:1 ff.; 1 Tes. 5:23-24; 2 Tim. 1:12; Tit 2:11-14; Evr. 2:1-3; 5:8-9; 9:24-28; 11:1 – 12:8, 14; Iacov 2:14-26; 1 Petru 1:2-23; 1 Ioan 1:6 to 2:11; Apoc. 3:20; 21:1 to 22:5.

V. Pastrarea sfintilor in har
Alegerea este scopul maret al lui Dumnezeu, in conformitate cu care El innoieste, sfinteste si duce pacatosii in glorie. Este in plina concordanta cu vointa libera a omului si cuprinde tot ceea ce este necesar pentru viata. Este prezentarea glorioasa a bunatatii suverane a lui Dumenzeu si este intelepciune infinita, sfinta si neschimbata. Exclude mindria si promoveaza smerenia.
Toti adevaratii credinciosi rabda pina la sfirsit. Cei pe care Dumnezeu i-a primit in Christos, si care au fost sfintiti prin Duhul Sfint nu vor cadea niciodata din starea de har, ci vor starui pina la capat. E posibil ca si credinciosii sa cada in pacat datorita neglijentei si ispitelor, intristind Duhul Sfant, subrezind harul si mingiierea lor, aducind rusine cauzei lui Christos, si disciplina asupra lor insasi, dar ei pot fi ridicati de puterea lui Dumnezeu prin credinta spre mintuire.
Gen. 12:1-3; Ex. 19:5-8; 1 Sam. 8:4-7, 19-22; Isa. 5:1-7; Ier. 31:31 ff.; Mat. 16:18-19; 21:28-45; 24:22, 31; 25:34; Luca 1:68-79; 2:29-32; 19:41-44; 24:44-48; Ioan 1:12-14; 3:16; 5:24; 6:44-45, 65; 10:27-29; 15:16; 17:6, 12, 17-18; Fapte 20:32; Rom. 5:9-10; 8:28-39; 10:12-15; 11:5-7. 26-36; 1 Cor 1:1-2; 15:24-28; Efes. 1:4-23; 2:1-10; 3:1-11; Col. 1:12-14; 2 Tes. 2:13-14; 2 Tim. 1:12; 2:10, 19; Evr. 11:39 – 12:2; 1 Petru 1:2-5, 13; 2:4-10; 1 Ioan 1:7-9; 2:19; 3:2

VI. Biserica
O biserica nou-testamentala a Domnului Isus Christos este un grup local de credinciosi botezati care sunt asociati prin legamint in credinta si partasia evangheliei, care practica cele doua simboluri ale lui Christos (cina si botezul), care sunt dedicati invataturii Sale, care folosesc darurile, drepturile si privilegiile investite in ei de Cuvintul Sau si care cauta sa raspindeasca evanghelia pina la marginile pamintului. Aceasta biserica locala este o grupare autonoma, care actioneaza in proces democratic sub Conducerea lui Isus Christos. Intr-o astfel de adunare membrii sunt egali in drepturi si in responsabilitati. Singurele pozitii distincte recomandate de Scriptura sunt pastorii si diaconii.
Noul Testament vorbeste deasemenea despre Biserica ca si trup al lui Christos care-i include pe toti rascumparatii din toate timpurile.
Mat. 16:15-19; 18:15-20; Fapte 2:41-42, 47; 5:11-14; 6:3-6; 13:1-3; 14:23, 27; 15:1-30; 16:5; 20:28; Rom. 1:7; 1 Cor 1:2; 3:16; 5:4-5; 7:17; 9:13-14; 12; Efes. 1:22-23; 2:19-22; 3:8-11, 21; 5:22-32; Filip. 1:1; Col. 1:18; 1 Tim. 3:1-15; 4:14; 1 Petru 5:1-4; Apoc. 2-3; 21:2-3

VII. Botezul si Cina Domnului
Botezul crestin este cufundarea celui credincios in apa in Numele Tatalui, al Fiului si al Duhului Sfint. El este un act al ascultarii, simbolizind credinta intr-un Mintuitor crucificat, ingropat si inviat, moartea credinciosului fata de pacat, ingroparea firii vechi si invierea la o viata noua in Isus Christos. Botezul este o marturie despre credinta in invierea finala a celor morti. Fiind o practica bisericeasca, botezul este o conditie obligatorie pentru a intra in dreptul de membru al bisericii si pentru participarea la Cina Domnului.
Cina Domnului este un act simbolic de ascultare prin care membrii bisericii, prin impartasirea cu piinea si rodul vitei, comemoreaza moartea Rascumparatorului lor si aniticipeaza cea de a doua Lui venire.
Mat. 3:13-17; 26:26-30; 28:19-20; Marcu 1:9-11; 14:22-26; Luca 3:21-22; 22:19-20; Ioan 3:23; Fapte 2:41-42; 8:35-39; 16:30-33; Fapte 20:7; Rom. 6:3-5; 1 Cor 10:16, 21; 11:23-29; Col. 2:12

VIII. Ziua Domnului
Prima zi din saptamina este Ziua Domnului. Ea este o instituire crestina care trebuie respectata in mod regulat. Ea comemoreaza invierea lui Christos dintre cei morti si trebuie pusa deoparte pentru devotiune spirituala si inchinare, atit in public, cit si in particular, prin abtinerea de la distractiile lumesti, prin odihna de la activitatile muncii cotidiene, singura exceptie fiind munca strict necesara si faptele milei.
Ex. 20:8-11; Mat. 12:1-12; 28:1 ff.; Marcu 2:27-28; 16:1-7; Luca 24:1-3, 33-36; Ioan 4:21-24; 20:1, 19-28; Fapte 20:7; 1 Cor 16:1-2; Col. 2:16; 3:16; Apoc. 1:10

IX. Imparatia lui Dumnezeu
Imparatia lui Dumnezeu include doua aspecte: in general, suveranitatea Lui peste tot universul, si, in particular, suveranitatea Lui peste toti cei care, de buna voie, il recunosc pe El ca si Imparat al lor. In sens restrins, |mparatia este teritoriul spiritual al mintuirii, in care oamenii intra prin incredere si devotament copilaresc fata de Isus Christos. Crestinii trebuie sa se roage si sa lucreze pentru ca sa vina Imparatia si sa se faca voia lui Dumnezeu pe tot pamintul. |n forma ei plenara, Imparatia va fi instaurata la sfirsitul veacului, la revenirea lui Isus Christos.
Gen. 1:1; Isa. 9:6-7; Ier. 23:5-6; Mat. 3:2; 4:8-10, 23; 12:25-28; 13:1-52; 25:31-46; 26:29; Marcu 1:14-15; 9:1; Luca 4:43; 8:1; 9:2; 12:31-32; 17:20-21; 23:42; Ioan 3:3; 18:36; Fapte 1:6-7; 17:22-31; Rom. 5:17; 8:19; 1 Cor 15:24-28; Col. 1:13; Evr. 11:10, 16; 12:28; 1 Petru 2:4-10; 4:13; Apoc. 1:6, 9; 5:10; 11:15; 21-22

X. Vremurile din urma
Dumnezeu la timpul hotarit de El, si pe caile hotarite de El, va aduce in curind sfirsitul lumii. Conform promisiunilor Lui, Isus Christos va reveni personal, vizibil si in glorie, pe pamint; mortii vor invia; si Christos va judeca toti oamenii dupa dreptate. Cei pacatosi vor fi aruncati in Iad, locul de pedeapsa vesnica. Neprihanitii inviati in trupuri de slava vor fi rasplatiti si vor locui pe vecie in Cer cu Domnul.
Isa. 2:4; 11:9; Mat. 16:27; 18:8-9; 19:28; 24:27, 30, 36, 44; 25:31-46; 26:64; Marcu 8:38; 9:43-48; Luca 12:40, 48; 16:19-26; 17:22-37; 21:27-28; Ioan 14:1-3; Fapte 1:11; 17:31; Rom. 14:10; 1 Cor 4:5; 15:24-28, 35-58; 2 Cor 5:10; Filip. 3:20-21; Col. 1:5; 3:4; 1 Tes. 4:14-18; 5:1 ff.; 2 Tes. 1:7 ff.; 2; 1 Tim. 6:14; 2 Tim. 4:1, 8; Tit 2:13; Evr. 9:27-28; Iacov 5:8; 2 Petru 3:7 ff.; 1 Ioan 2:28; 3:2; Iuda 14; Apoc. 1:18; 3:11; 20:1 to 22:13

XI. Evanghelism si Misiune
Este datoria si privilegiul fiecarui urmas al lui Christos si a fiecarei biserici a lui Isus Christos de a merge sa faca ucenici din toate neamurile. Renasterea spirituala prin Duhul Sfint inseamna si dobindirea dragostei pentru altii. Efortul misioanr colectiv este deci rezultatul manifestarii nasterii din nou si este poruncit in repetate rinduri in inavataturile lui Christos. Este de datoria fiecarui copil al lui Dumenzeu sa staruiasca continuu in cistigarea celor pierduti pentru Christos, atit prin efort personal, cit si prin orice alte metode in armonie cu Evanghelia lui Christos.
Gen. 12:1-3; Ex. 19:5-6; Isa. 6:1-8; Mat. 9:37-38; 10:5-15; 13:18-30, 37-43; 16:19; 22:9-10; 24:14; 28:18-20; Luca 10:1-18; 24:46-53; Ioan 14:11-12; 15:7-8, 16; 17:15; 20:21; Fapte 1:8; 2; 8:26-40; 10:42-48; 13:2-3; Rom. 10:13-15; Efes. 3:1-11; 1 Tes. 1:8; 2 Tim. 4:5; Evr. 2:1-3; 11:39 to 12:2; 1 Petru 2:4-10; Apoc. 22:17

XII. Scolarizarea
Scopul scolarizarii in Imparatia lui Christos este asociat cu activitatile misionare si de caritate si este finantat prin suportul liber consimtit al bisericilor. Un sistem scolar crestin adecvat este necesar in implinirea programului de maturizare spirituala pentru poporul lui Christos.
In educatia crestina ar trebui sa existe un echilibru sanatos intre libertatea academica si responsabilitatea academica. In orice relatie ordonata a vietii umane libertatea este totdeauna limitata, niciodata absoluta. Libertatea unui profesor care activeaza in scolile, colegiile si seminariile crestine este limitata de supunerea fata de suveranitatea lui Isus Christos, de caracterul autoritar al Scripturii si de scopul distinct pentru care exista scolile crestine.
Deut. 4:1, 5, 9, 14; 6:1-10; 31:12-13; Neem. 8:1-8; Iov 28:28; Ps. 19:7 ff.; 119:11; Prov. 3:13 ff.; 4:1-10; 8:1-7, 11; 15:14; Ecl. 7:19; Mat. 5:2; 7:24 ff.; 28:19-20; Luca 2:40; 1 Cor 1:18-31; Efes. 4:11-16; Filip. 4:8; Col. 2:3, 8-9; 1 Tim. 1:3-7; 2 Tim. 2:15; 3:14-17; Evr. 5:12 to 6:3; Iacov 1:5; 3:17

XIII. Darnicia
Dumnezeu este sursa tuturor binecuvintarilor temporare si spirituale; tot ce avem si tot ce suntem ii datoram Lui. In administrarea posesiunilor lor, crestinii au o indatorire de ordin spiritual, o chemare sfinta prevazuta in Evanghelie si o preocupare dictata de natura slujirii lor in lume. Ei sunt deci sub obligatia de a-L servi pe Dumnezeu cu timpul lor, cu talentele lor si cu tot ce au din punct de vedere material. Crestinii trebuie sa recunoasca faptul ca toate acestea le sunt incredintate pentru a fi folosite spre gloria lui Dumnezeu si spre ajutorarea altora. In conformitate cu Scripturile, crestinii trebuie sa daruiasca din ceea ce au cu bucurie, in mod regulat, sistematic, proportional cu venitul lor si de buna voie pentru innaintarea cauzei Rascuparatorului pe pamint.
Gen. 14:20; Lev. 27:30-32; Deut. 8:18; Mal. 3:8-12; Mat. 6:1-4, 19-21; 19:21; 23:23; 25:14-29; Luca 12:16-21,42; 16:1- 13; Fapte 2:44-47; 5:1-11; 17:24-25; 20:35; Rom. 6:6-22; 12:1-2; 1 Cor 4:1-2; 6:19-20; 12; 16:1-4; 2 Cor 8-9; 12:15; Filip. 4:10-19; 1 Petru 1:18-19

XIV. Cooperarea
In masura in care realitatea o cere, poporul lui Christos trebuie sa se organizeze in asociatii si conventii pentru cooperare la cel mai inalt nivel in atingerea scopului maret al Imparatiei lui Dumnezeu. Astfel de organizatii nu au insa nici o autoritate unele asupra altora sau asupra bisericilor locale. Ele au un caracter voluntar si cu scop consultativ si sunt destinate sa stimuleze, sa combine si sa directioneze in cel mai efectiv mod energiile poporului crestin. Membrii bisericilor Nou Testamentale trebuie sa coopereze unii cu altii pentru innaintarea lucrarilor misionare, de educatie si de binefacere care duc la extinderea Imparatiei lui Christos. In sens Nou Testamental, unitatea crestina este definita drept o armonizare spirituala si o cooperare voluntara a diferitelor grupe din poporul crestin care urmaresc implinirea unor scopuri comune. Cooperarea este de dorit si justificata chiar si intre diferite denominatii crestine, atunci cind scopul urmarit este el insusi justificat si cind aceasta cooperare nu implica o incalcare a constiintei sau un compromis al loialitatii fata de Christos si fata de Cuvintul Sau asa cum este el revelat in Noul Testament.
Ex. 17:12; 18:17 ff.; Jud. 7:21; Ezra 1:3-4; 2:68-69; 5:14-15; Neem. 4; 8:1-5; Mat. 10:5-15; 20:1-16; 22:1-10; 28:19-20; Marcu 2:3; Luca 10:1 ff. Fapte 1:13-14; 2:1 ff.; 4:31-37; 13:2-3; 15:1-35; 1 Cor 1:10-17; 3:5-15; 12; 2 Cor 8-9; Gal. 1:6-10; Efes. 4:1-16; Filip. 1:15-18

XV. Crestinul si Ordinea Sociala
Fiecare crestin este obligat sa caute sa instaureze autoritatea suprema a voiei lui Christos atit in viata personala, cit si in viata sociala. Mijloacele si metodele folosite pentru imbunatatirea societatii si pentru instaurarea bunelor moravuri intre oameni pot fi de un ajutor real si permanent numai cind sunt inradacinate in renasterea individului prin harul acordat de Dumnezeu in Isus Christos. Crestinul trebuie sa confrunte, in Duhul lui Christos, orice forma de lacomie, egoism sau viciu. El trebuie sa lucreze ca sa aiba ce sa dea orfanilor, nevoiasilor, batrinilor, saracilor si celor bolnavi. Fiecare crestin trebuie sa caute sa aduca economia, guvernul si societatea ca un tot unitar sub balanta principiilor dreptatii, adevarului si dragostei fratesti. Pentru promovarea acestor scopuri, crestinii trebuie sa fie gata sa colaboreze cu toti oamenii de bine, suportind orice cauza buna, fiind intotdeauna gata sa actioneze in spiritul dragostei, dar fara a compromite loialitatea pentru Christos si pentru adevarul Sau.
Ex. 20:3-17; Lev. 6:2-5; Deut. 10:12; 27:17; Ps. 101:5; Mic. 6:8; Zah. 8:16; Mat. 5:13-16, 43-48; 22:36-40; 25:35; Marcu 1:29-34; 2:3 ff.; 10:21; Luca 4:18-21; 10:27-37; 20:25; Ioan 15:12; 17:15; Rom. 12-14; 1 Cor 5:9-10; 6:1-7; 7:20- 24; 10:23 to 11:1; Gal. 3:26-28; Efes. 6:5-9; Col. 3:12-17; 1 Tes. 3:12; Filimon; Iacov 1:27; 2:8

XVI. Pacea si Razboiul
Este de datoria crestinilor sa caute pacea cu toti oamenii pe principiile dreptatii. |n conformitate cu spiritul si invatatura lui Christos, ei trebuie sa faca tot ce atirna de ei ca sa sa puna capat razboiului.
Adevaratul remediu pentru duhul razboinic este Evanghelia Domnului nostru. Cea mai imperioasa nevoie a lumii este aceea de a accepta invatatura Lui in toate problemele dintre oameni si natiuni, si aceea de a aplica practic Legea Lui bazata pe iubire.
Isa. 2:4; Mat. 5:9, 38-48; 6:33; 26:52; Luca 22:36, 38; Rom. 12:18-19; 13:1-7; 14:19; Evr. 12:14; Iacov 4:1-2

XVII. Libertatea religioasa
Dumnezeu singur este Stapinul constiintei, iar El o vrea eliberata de robia oricaror invataturi si porunci omenesti care sunt impotriva Cuvintului Sau si nu-L reprezinta. Biserica si Statul trebuie sa fie separate. Statul datoreaza fiecarei biserici protectie si garantarea deplinei libertati de a persevera in implinirea scopurilor ei spirituale. |n garantarea libertatii religioase, Statul nu trebuie sa favorizeze diferentiat nici un fel de grup eclesiastic sau denominational. Pentru ca stapinirile civile sunt rinduite de Dumnezeu, este de datoria crestinilor sa le fie supuse in toate lucrurile care nu sunt contrare cu vointa Lui revelata. Biserica n-are voie sa recurga la ajutor din partea Statului pentru implinirea lucrarii ei. Evanghelia lui Christos prevede ca implinirea scopurilor ei sa fie facuta exclusiv prin resurse aflate in perimetrul strict al Bisericii. Statul nu are dreptul sa penalizeze pe cineva pentru opiniile sale religioase, orice forma ar lua acestea. Statul nu are dreptul sa impuna taxe pentru suportul oricarei forme de religie. Idealul crestin este “O biserica libera intr-un stat liber”, iar aceasta implica dreptul tuturor oamenilor de a avea acces liber si nestinjenit la Dumnezeu, precum si dreptul de a formula si de a propaga opinii in sfera religioasa fara nici un amestec din partea puterii civile.
Gen. 1:27; 2:7; Mat. 6:6-7, 24; 16:26; 22:21; Ioan 8:36; Fapte 4:19-20; Rom. 6:1-2; 13:1-7; Gal. 5:1, 13; Filip. 3:20; 1 Tim. 2:1-2; Iacov 4:12; 1 Petru 2:12-17; 3:11-17; 4:12-19

XVIII. Familia
Dumnezeu a orinduit familia ca si institutia de temelie a societatii. Ea este compusa din persoane inrudite unele cu altele prin casatorie, singe sau adoptiune. Casatoria este legamintul stabilit intre un barbat si o femeie care se leaga sa ramina impreuna pe toata durata vietii. Casatoria este un dar unic prin care Dumenzeu realizeaza citeva scopuri: ilustreaza unirea dintre Christos si Biserica Sa, pune la dispozitia barbatului casatorit si a femeii casatorite un cadru pentru relatiile de intimitate in care acestia isi implinesc trairile sexuale in conformitate cu standardele biblice si perpetueaza rasa umana.
Barbatul si nevasta au o valoare egala inaintea lui Dumenzeu, fiind creati amindoi dupa chipul si asemanarea Lui. Relatiile de casatorie ilustreaza felul in care se poarta Dumnezeu cu poporul Sau. Barbatul trebuie sa-si iubeasca nevasta dupa cum si Christos si-a iubit Biserica. Dumnezeu i-a dat barbatului responsabilitatea sa hraneasca, sa pazeasca si sa conduca familia lui. Nevasta trebuie sa se supuna de buna voie autoritatii barbatului care o slujeste din dragoste, dupa cum si Biserica este supusa de buna voie lui Christos, Capul ei. Creata ca si barbatul dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, nevasta este agala cu el innaintea lui Dumnezeu si a primit din partea lui Dumnezeu resposabilitatea de de a-si respecta barbatul, de a-l sluji ca un ajutor potrivit in administrarea casei si in formarea noii generatii.
Copiii, din momentul conceptiei, sunt o binecuvintare si o mostenire de la Domnul. Parintii trebuie sa arate copiilor prin viata lor modelul lui Dumnezeu pentru viata de casnicie. Parintii trebuie sa-i invete pe copiii lor valori morale si spirituale si sa-i determine, prin exemplul personal consistent si prin disciplina dragostei sa faca decizii bazate pe adevarul biblic. Copiii trebuie sa-si cinsteasca parintii si sa le fie supusi.
Gen. 1:26-28; 2:18-25; 3:1-20; Ex. 20:12; Deut. 6:4-9; Ios. 24:15; 1 Sam. 1:26-28; Ps. 78:1-8; 127; 128; 139:13-16; Prov. 1:8; 5:15-20; 6:20-22; 12:4; 13:24; 14:1; 17:6; 18:22; 22:6,15; 23:13-14; 24:3; 29:15,17; 31:10-31; Ecl. 4:9-12; 9:9; Mal. 2:14-16; Mat. 5:31-32; 18:2-5; 19:3-9; Marcu 10:6-12; Rom. 1:18-32; 1 Cor 7:1-16; Efes. 5:21-33; 6:1-4; Col. 3:18-21; 1 Tim. 5:14; 2 Tim 1:3-5; Tit 2:3-5; Evr. 13:4; 1 Pet. 3:1-7.

~strainisicalatori~
(dutu)

DESPRE ÎNGERI ŞI ÎNGERUL DOMNULUI


blogul lui "DUTU"

blogul lui „DUTU”

DESPRE ÎNGERI ŞI ÎNGERUL DOMNULUI

Judec. 2:1 „îngerul Domnului S-a suit din Ghilgal la Bochim, si a zis: „Eu v-am scos din Egipt, şi v-am adus în ţara pe care am jurat părinţilor voştri că v-o voi da. Am zis: „Niciodată nu voi rupe legământul Meu cu voi. ”

Îngerii sunt menţionaţi frecvent în Biblie. Acest articol oferă o prezentare a învăţăturii Bibliei despre îngeri. ÎNGERII. Cuvântul „înger” (malak în ebraică; angelos în greacă) înseamnă „mesager”, îngerii sunt mesagerii sau slujitorii cereşti ai lui Dumnezeu (Evr. 1:13-14), creaţi de Dumnezeu înainte ca pământul să fi fost întemeiat (Iov 38:4-7; Ps. 148:2/5; Col. 1:16).

(1) Biblia vorbeşte de îngeri buni şi răi, deşi ea accentuează faptul că toţi îngerii au fost creaţi de la început buni şi sfinţi (Gen. 1:31). Având libertatea să aleagă, numeroşi îngeri s-au unit în răzvrătirea lui Satan (Ez. 28:12-17; II Petru 2:4; Iuda 6; Apoc! 12:9; vezi Mat. 4:10, ) şi au căzut din starea lor de har de la început, ca slujitori ai lui Dumnezeu, în felul acesta pierzându-şi rolul lor ceresc, în mod incontestabil, demonii Noului Testament trebuie să fie identificaţi cu acei îngeri căzuţi (Mat. 25:41; vezi Iuda 6).

(2) Biblia vorbeşte de o mare oştire de îngeri buni (I Împ. 22:19; Ps. 68:17; 148:2; Dan. 7:9-10; Apoc. 5:11), deşi doar numele a doi dintre ei sunt menţionate în Scriptură: Mihail (Dan. 12:1; Iuda 9; Apoc. 12:7) şi Gavril (Dan. 9:21; Luca 1:19, 26). în mod evident ei sunt împărţiţi în ranguri diferite: Mihail este numit arhanghel (literal „înger conducător”, Iuda 9; compară cu I Tes. 4:16); există serafimi (Is. 6:2), heruvimi (Ez. 10:1-3), îngeri cu autoritate şi stăpânire (Efes. 3:10; Col. 1:16) şi mii şi mii de duhuri îngereşti slujitoare (Evr. 1:13-14; Apoc. 5:11).

(3) Ca fiinţe spirituale, îngerii buni se închină lui Dumnezeu (Evr. 1:6; Apoc. 5:11; 7:11), fac voia Lui (Num. 22:22; Ps. 103:20), văd faţa Sa (Mat. 18:10), sunt supuşi lui Hristos (I Petru 3:22), sunt superiori oamenilor (Evr. 2:6-7) şi locuiesc în sferele cereşti (Marcu 13:22; Gal. 1:8). Ei nu se căsătoresc (Mat. 22:30), nu vor muri niciodată (Luca 20:34-36) şi nu trebuie să li se închine cineva (Col. 2:18; Apoc. 19:9-10). Ei pot lua înfăţişare umană (de obicei apar ca nişte tineri, fără aripi, compară Gen. 18:2, 16 cu 19:1; Evr. 13:2).

(4) Îngerii îndeplinesc numeroase lucrări pe pământ, la porunca lui Dumnezeu. Ei au avut un rol special în revelarea Legii lui Dumnezeu (Fapte 7:38; comp. cu Gal. 3:19; Evr. 2:2). Slujbele lor sunt în primul rând legate de rolul lor în misiunea de răscumpărare împlinită de Hristos (vezi Mat. 1:20-24; 2:13; 28:2; Luca 1-2; Fapte 1:10; Apoc. 14:6-7). Ei se bucură pentru un singur păcătos care se pocăieşte (Luca 15:10), slujesc în folosul poporului lui Dumnezeu (Dan. 3:25; 6:22; Mat. 18:10; Evr. 1:14), observă viaţa comunităţilor creştine (I Cor. 11:10; Efes. 3:10; 1 Tim. 5:21), aduc mesaje de la Dumnezeu (Zah. 1:14-17; Fapte 10:1-8; 27:23-24), aduc răspunsuri la rugăciuni (Dan. 9:21-23; Fapte 10:4), ajută uneori la tălmăcirea viselor profetice şi a viziunilor (Dan. 7:15-16), întăresc în încercări pe poporul lui Dumnezeu (Mat. 4:11; Luca 22:43), ocrotesc pe sfinţii care se tem de Dumnezeu şi urăsc răul (Ps. 34:7; 91:11; Dan. 6:22; Fapte 12:7-10), pedepsesc pe cei care sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu (II Împ. 19:35; Fapte 12:23; Apoc. 14:17-16:21), poartă război împotriva a ceea ce este demonic (Apoc. 2:7-9) şi duc pe cei mântuiţi în cer (Luca 16:22).

(5) În decursul evenimentelor care vor avea loc în vremea sfârşitului, se va intensifica războiul dintre Mihail cu îngerii buni, pe de o parte, şi Satana cu oştirea lui demonică, pe de altă parte (Apoc. 12:7-9).                                                                                                   Îngerii Vor însoţi pe Hristos când El va reveni (Mat. 24:30-31) şi vor fi prezenţi la judecata întregii omeniri (Luca 12:8-9).

ÎNGERUL DOMNULUI.

O menţiune specială trebuie să fie făcută în legătură cu „Îngerul Domnului” (uneori „îngerul lui Dumnezeu”), un înger unic care apare atât în Vechiul Testament cât şi în Noul Testament.

(1) Prima apariţie de acest fel a avut loc în pustie, în faţa lui Agar (Gen. 16:7); alte apariţii au implicat oameni ca Avraam (Gen. 22:11, 15), Iacov (Gen. 31:11-13), Moise (Ex. 3:2), toţi Israeliţii în timpul exodului (Ex. 14:19) şi mai târziu la Bochim (Jud. 2:1, 4), Balaam (Num. 22:22-36), Iosua (Ios. 5:13-15, unde „Căpetenia oştirii Domnului” este foarte probabil îngerul Domnului), Ghedeon (Jud. 6:11), David (I Cron. 21:16), Ilie (II Împ. 1:3-4), Daniel , (Dan. 6:22) şi losif (Mat. 1:20; 2:13).

(2) Îngerul Domnului îndeplineşte însărcinări asemănătoare cu cele ale îngerilor, în general. Câteodată el aducea mai multe mesaje de la Domnul pentru poporul Său (Gen. 22:15-18; 31:11-13; Mat. 1:20). Alteori, Dumnezeu trimitea pe îngerul Său ca să vegheze asupra nevoilor poporului Său (I Împ. 19:5-7), ca să-i ocrotească de primejdii (Ex. 14:19; 23:20; Dan. 6:22) şi, când era cazul, să nimicească pe duşmanii lor (Ex. 23:23; II Împ. 19:34-35; comp. cu Is. 63:9). Când oameni din poporul lui Dumnezeu se răzvrăteau şi păcătuiau greu, îngerul Său putea fi trimis ca să-i nimicească (II Sam. 24:16-17).

(3) Identitatea îngerului Domnului a fost discutată, mai ales din cauza felului în care El se adresa de multe ori oamenilor. Să reţinem următoarele: (a) în Jud. 2:1, îngerul Domnului spune: ,Eu v-am scos din Egipt şi v-am adus în ţara pe care am jurat părinţilor voştri că v-o voi da. Am zis: „Niciodată nu voi rupe legământul Meu cu voi”. Când sunt comparate cu alte pasaje din Scriptură care descriu acelaşi eveniment, aceste acţiuni erau fapte ale Domnului, Dumnezeului legământului Israeliţilor. El a fost Cel care a jurat lui Avraam, Isaac şi Iacov să dea ţara Canaanului urmaşilor lor (Gen. 13:14-17; 17:8; 26:2-4; 28:13); El a promis că acest legământ va fi veşnic (Gen. 17:7); El i-a scos pe Israeliţi din Egipt (Ex. 20:1-2); şi El i-a ajutat să intre în ţara promisă (Ios. 1:1-2). (b) Când îngerul Domnului a apărut înaintea lui Iosua, acesta s-a aruncat cu faţa la pământ şi s-a închinat înaintea Lui (Ios. 5:14). O astfel de reacţie a făcut pe mulţi să creadă că acest înger era o manifestare vizibilă a Domnului Dumnezeu Însuşi; altminteri îngerul l-ar fi învăţat pe Iosua că nu trebuie să i se închine (cf. Apoc. 19:10; 22:8-9). (c) Chiar mai explicit, îngerul Domnului care i s-a arătat lui Moise în rugul aprins, a spus în termeni categorici: „Eu sunt Dumnezeul tatălui tău, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac şi Dumnezeul lui Iacov” (Ex. 3:6; vezi Gen. 16:7, ; Ex. 3:2, ).

(4) Fiindcă îngerul Domnului este atât de strict identificat cu Domnul însuşi şi fiindcă El a apărut cu înfăţişare umană, unii îl consideră o apariţie a lui Hristos Cel veşnic, a doua Persoană a Sfintei Treimi, înainte de întruparea şi naşterea Sa din fecioară.

~strainisicalatori~

(dutu)

CONSTITUTII SI STRUCTURI BISERICESTI – Identitate crestina in istorie


CONSTITUTII SI STRUCTURI BISERICESTI – Identitate crestina in istorie

blogul lui "DUTU"

blogul lui „DUTU”

Ce este o Constitutie a Bisericii?
Desi fondata de Domnul Isus Christos ca un organism spiritual viu, din punct de vedere uman, Biserica este si o „organizatie”, iar organizatiile, pentru a functiona bine, au nevoie de un sistem de reguli si de o anumita structura acceptata de buna voie de toti membrii lor. Fiecare colectivitate umana functioneaza sub reglementarea unui set de prevederi sau „randuieli”, scrise sau nescrise. Cu cat este mai mare colectivitatea umana si cu cat telul ei este mai complex, cu atat sistemul de reguli si structura devin mai necesare si mai importante. Sistemul de „reguli” sau „randuieli” care guverneaza existenta si activitatea unei organizatii se numeste „Constitutie.”

Cand vorbim despre Biserica trebuie sa ne amintim ca, in contextul armoniei si preciziei matematice despre care marturiseste alcatuirea universului, Biblia ne descopere un „Dumnezeu al ordinii”:

„Caci Dumnezeu nu este un Dumnezeu al neoranduirii, ci al pacii, ca in toate Bisericile sfintilor” (1 Cor. 14:33).

„Caci macar ca sunt departe cu trupul, … privesc cu bucurie la buna randuiala care domneste intre voi …” (Col.2:5).

Este normal ca Biserica sa aiba si sa pastreze niste „reguli” sau „randuieli” care sa-i guverneze viata si activitatea:

„Dreptarul invataturilor sanatoase, pe care l-ai auzit de la mine, tine-l cu credinta si dragostea care este in Christos Isus” (2 Tim. 1:13; 3:14; Tit 1:9).

„Te-am lasat in Creta ca sa pui in randuiala ce mai ramane de randuit” (Tit 1:5).

Din acest punct de vedere, epistolele pastorale sunt primele, si probabil si cele mai autoritative surse de invatatura pentru lucratorii Bisericilor:

„Iti scriu aceste lucruri cu nadejdea ca voi veni in curand la tine. Dar daca voi zabovi, sa sti cum sa te porti in casa lui Dumnezeu, care este stalpul si temelia adevarului” (1 Tim. 3:14-15).

Ce cuprinde o Constitutie a Bisericii?

De obicei, Constitutia Bisericii se compune din doua sectiuni distincte:

a. Marturisirea de credinta, care afiseaza crezul ei doctrinar in lumina Scripturilor. In articolele Marturisirii de credinta se clarifica pentru membrii Bisericii si pentru societatea contemporana: cine si ce este Biserica, ce crede Biserica si ce vrea sa faca Biserica.

Articolele de credinta identifica Biserica drept un grup distinct de persoane care se unesc in jurul unor convingeri pentru indeplinirea unor anumite actiuni caracteristice.

Marturisirea de credinta calauzeste Biserica in studiul si in interpretarea Scripturilor, face public un rezumat al esentei credintei crestine, inlesneste Bisericii pastrarea unei invataturi sanatoase si pune la dispozitia membrilor ei un instrument care sa-i ajute in lucrarea de proclamare a Evangheliei.

b. Statutul de functionare (Indreptarul de practica), care-i reglementeaza functionarea membrilor in interactiunea din interiorul bisericii si in activitatile de marturie din societatea inconjuratoare.

Acest indreptar de practica aduna si interpreteaza pasaje biblice care se refera la forma de guvernamant a Bisericii. Majoritatea organizatiilor au un set de reguli si structuri care le guverneaza activitatea.

Indreptarul de practica poate fi comparat cu un astfel de Manual sau Statut de functionare. El este standardul dupa care Biserica ia decizii si conform caruia isi desfasoara activitatile.

Cite tipuri de Constitutii bisericesti exista?

Desi exista o varietate aparent nesfarsita de crezuri si de practici in mult prea divizata familie a gruparilor crestine, majoritatea lor se pot aseza in trei categorii de baza: episcopaliene, presbiteriene si congregationale.

Constitutiile Episcopaliene. Numele acestui fel de guvernamant eclesiastic deriva de la cuvantul grecesc: „episkopos”, care inseamna literal „supraveghetor”, „santinela”, „cel chemat in slujba ca sa pazeasca.” Daca in structura congregationala autoritatea este investita in „adunarea generala” a Bisericii, in structurile episcopaliene autoritatea rezida in episcopul cu cel mai inalt grad si este delegata, in jos spre membrii Bisericii, prin intermediul clericilor de diferite ranguri.

Un element fundamental al Constitutiilor episcopaliene este doctrina asa-numitei „succesiuni apostolice.” Exprimata foarte simplu, aceasta dogma exprima credinta ca cei ordinati in functiile preotesti (clericii) fac parte dintr-o linie de autoritate care purcede direct de la Isus Christos. Puritatea invataturilor si autoritatea savarsirii sacramentelor este rezervata in intregime acelora care fac parte dintr-un lant de slujitori bisericiesti ordinati printr-un proces de „punerea mainilor” initiat in vremea apostolica. Christos insusi i-a instalat in slujire pe apostoli, iar acestia au transmis mai departe „autoritatea” administrarii invataturii si practicii sacramentelor prin instalarea generatiilor succesive de „episcopi.” Slujitorii Bisericii de azi guverneaza asupra Bisericii in virtutea autoritatii pe care au primit-o „prin ordinare cu punerea mainilor” de la Domnul Isus insusi. Ei si numai ei au dreptul sa talmaceasca Scriptura si sa indrume turma Domnului in invatatura si practica.

Constitutia episcopaliana a dat nastere, cum era si firesc, la tot felul de ranguri preotesti asezate in ierarhii piramidale. In unele cazuri, un episcop este singurul rang superior, si el este chemat sa vegheze asupra activitatii tuturor preotilor din Biserici. Aria pe care isi exercita autoritatea un astfel de episcop se numeste „dioceza” sau „episcopie.” In alte cazuri, cum este acela al Bisericii Catolice de exemplu, in structura ierarhica exista o sumedenie de ranguri intermediare, numite episcopi, arhiepiscopi, cardinali si papa.

In Biserica Ortodoxa intalnim aceleasi trepte ierarhice piramidale: preot-parohie, mitropolit-mitropolie, patriarh-patriarhie, popa-protopop, etc. Puterea este proportionala cu inaltimea rangului ierarhic, iar activitatile sunt si ele repartizate pe functii si functionalitati specifice. De exemplu, preotii trebuiesc ordinati de episcopi. Aceasta intretine un climat de supunere si autoritate intre diferitele ranguri ierarhice, garantand in acelasi timp si un anumit grad de uniformitate in practica Bisericilor. Cu toate ca exista si o anumita doza de libertate locala, continutul liturghiilor, doctrinele si practicile Bisericilor cu Constitutii episcopaliene se deosebesc foarte putin intre ele in cadrul aceleiasi denominatii.

Constitutiile episcopaliene pun un mare accent pe „unitatea Bisericii”, iar „succesiunea apostolica” si uniformitatea doctrinara a scrierilor bisericesti sunt privite ca dovezi concrete ale acestei unitati istorice. In sistemul episcopalian, Biserica locala nu este independenta, ci considerata ca parte integranta a unui intreg nevazut: trupul lui Christos.

Majoritatea crestinilor din lume fac parte din Biserici cu Constitutii episcopaliene. In categoria Bisericilor cu Constitutii episcopaliene putem enumera: Biserica Catolica, Biserica Ortodoxa si Biserica Angliei (cu toate subdiviziunile ei din tarile care au facut parte din Imperiul britanic: Biserica Episcopaliana din America, etc.). Bisericile {esleiana, Metodista si Anglicana se indeparteaza intr-o oarecare masura de Constitutiile episcopaliene, prin faptul ca dat o mai mare doza de autoritate „laicilor” din adunare. Faptul ca recunosc totusi oficiul de episcop, le califica insa pentru a face parte din categoria Bisericilor cu un tipar episcopalian.

Constitutiile presbiteriene. Numele „presbiterian” deriva mai de graba de la o anumita invatatura, decat de la un anumit oficiu. Bisericile presbiteriene isi trag numele de la cuvantul grecesc „Presbuteros”, care inseamna „batran”, „matur”, „om cu experienta vietii.” In structura presbiteriana, acest termen se aplica atat celor specializati in propovaduirea Cuvantului, cat si celor care „carmuiesc” activitatea Bisericii. Fiecare Biserica „presbiteriana” este guvernata de o pluralitate de lideri, numiti presbiteri. Ei sunt alesi din sanul mebrilor adunarii locale si pusi sa conduca adunarea pe o anumita perioada de timp. Cu un profund cartacter democratic, structura presbiteriana sta la baza tuturor institutiilor social-politice din Statele Unite ale Americii.

Presbiterienii recunosc ca Biblia nu ne prezinta nicaieri un „tipar unic” sau un plan pentru guvernarea Bisericii locale. Cu toate acestea, ei (impreuna cu Bisericile congregationale) s-au ghidat intotdeauna in alegerea structurilor dupa informatiile si principiile continute in textul Noului Testament. Manualul lor, numit si „Cartea randuielilor” (Book of Order), spune: „In inchinaciune si in slujirea lui Dumnezeu, problemele trebuiesc rezolvate dupa invatatura Cuvantului, aplicata cu intelepciune sub calauzirea directa a Duhului Sfant.”

In conformitatea cu acest principiu, este evident din textul Bibliei ca exista in Biserica pozitia de slujitor duhovnicesc al adunarii (numit uneori „pastor”, alteori „episcop” sau „presbiter”), si pozitia de slujitor in domeniul lucrurilor materiale (numit „diacon”). Pasajul din Faptele Apostolilor 6:1-6 ne descrie circumstanta in care Biserica a hotarat infiintarea slujbei de diacon pentru rezolvarea unei situatii de criza aparuta in Biserica din Ierusalim. Este foarte clar ca aceasta slujire are un caracter administrativ, in contrast cu activitatea apostolilor, care avea un caracter preponderent spiritual.

Pozitia de presbiter este documentata si de alte texte din Scriptura. Apostolul Pavel da chiar o lista cu caracteristicile personale ale candidatiilor la cele doua oficii de lucratori ai Bisericii (1 Tim. 3:17 si 5:17:22). Epistola scrisa de Iacov ii indeamna pe cei bolnavi din Biserica sa-i cheme pe presbiteri ca sa se roage pentru ei (Iacov 5:14). Pasajul din 1 Petru 5:1-10 este un fel de testament spiritual pe care-l lasa marele apostol „presbiterilor” din cateva Biserici ale Asiei Mici. Un alt pasaj din Faptele Apostolilor (14:23) ne spune ca apostolul Pavel si Barnaba „au randuit presbiteri ( o pluralitate deci – n.a.) in fiecare Biserica si, dupa ce s-au rugat si au postit, i-au incredintat in mana Domnului, in care crezusera” .

Faptul ca slujitorii bisericii nu sunt numiti „preoti”, ci”presbiter”, „episcop” si „pastor” se poate vedea din pasaje ca:

„Te-am lasat in Creta ca sa pui in randuiala ce mai trebuie randuit si sa asezi presbiteri in fiecare cetate, dupa cum ti-am poruncit …” (Tit 1:5).

„Caci episcopul, ca econom al lui Dumnezeu, trebuie sa fie …” (Tit 1:7).

Aceste numiri idenitfica unul si acelasi oficiu de slujire in biserica. Termenii pot fi folositi interschimbabil cum se poate observa din textul urmator: „Insa din Milet. Pavel a trimis la Efes si a chemat pe presbiterii Bisericii. Cand a venit la el, le-a zis: ” … Luati seama la voi insiva si la toata turma peste care v-a pus Duhul Sfant episcopi, ca sa pastoriti Biserica Domnului, pe care a castigat-o cu insusi sangele Sau” (Fapte 14:17,18,28).

In Constitutiile presbiteriene nu exista nici un fel de deosebire ierarhica intre presbiterii Bisericii. Slujitorii Cuvantului si presbiterii care se indeletnicesc cu „carmuirea” se deosebesc intre ei doar prin specificul activitatilor lor din cadrul adunarii. Chiar daca cei care propovaduiesc Cuvantul sunt invredniciti de o cinste aparte (ca si proclamatori ai tainelor divine), in structurile de conducere, toti presbiteri sunt egali intre ei inaintea lui Dumnezeu si inaintea oamenilor:

„Presbiterii care carmuiesc bine sa fie invredniciti de o indoita cinste, mai ales cei care se ostenesc cu propovaduirea si cu invatatura pe care o dau altora” (1 Tim. 5:17).

„Deoarece avem felurite daruri, dupa harul care ne-a fost dat: cine are darul proorociei, sa-l intrebuinteze dupa masura credintei lui. Cine este chemat la o slujba sa se tina de slujba lui. Cine invata pe altii, sa se tina de invatatura. Cine imbarbateaza pe altii, sa se tina de imbarbatare. Cine da sa dea cu mana larga. Cine carmuieste, sa carmuiasca cu ravna. Cine face milostenie, s-o faca cu bucurie” (Rom. 12:6-8).

Constitutiile presbiteriene nu justifica promovarea unor episcopi cu autoritate speciala. In cadrul diferitelor foruri si comitete, presbiterii au toti drepturi si indatoriri egale, iar deciziile se iau intotdeauna cu votul majoritar al presbiterilor prezenti. Chiar si cei alesi in functii speciale, moderatori sau secretari, nu au nici un fel de autoritate speciala in afara timpului de desfasurare al intrunirilor. Singura lor autoritate este in aria de expertiza sau in domeniul de activitate incredintat lor de catre forul care i-a asezat in slujire.

In unele cazuri insa, constitutiile presbiteriene prezinta un tipar de democratie prin reprezentanti. Christos a delegat autoritatea Bisericii locale, iar aceasta o investeste in Comitetul Presbiterilor. Suma totala a presbiterilor dintr-un anumit teritoriu formeaza asa numitul „presbiterium” (la Biserica Presbiteriana), care este chemat sa vegheze asupra ordinii administrative si asupra puritatii doctrinare. Aceste „presbiterii” sunt apoi grupate in „Sinoade” regionale, care impreuna alcatuiesc Adunarea Generala (in care participa toti presbiterii aflati in functie). Aceasta realitate practica a ridicat obiectii impotriva unei anumite doze de „ierarhizare”, in care „cei alesi uzurpa dreptul la exprimare a celor care i-au promovat sa-i reprezinte.” Acuza este ca adunarea celor „nepresbiteri” nu mai are nici un cuvant in discutarea problemelor din Biserica locala.

Un al doilea principiu fundamental de functionare al Constitutiilor presbiteriene este ca autoritatea spirituala trebuie exercitata in Biserica de o pluralitate de lideri, nu de o singura persoana. Din acest punct de vedere, Constitutia presbiteriana este opusa atat Constitutiilor congregationaliste (in care autoritatea apartine „majoritatii” din adunare), cat si Constitutiilor episcopaliene (in care autoritatea este apanajul ordinelor ierarhice superioare).

Si Vechiul Testament si Noul Testament contin referinte despre existenta unui grup de lideri locali numiti „batrani” care aveau misiunea de a veghea asupra vietii comunitatii si de a o indruma pe calea „cea buna” (Deut. 27:1; 2 Sam. 5:3; Fapte 15:6). Presbiterienii au convingerea ca Dumnezeu vorbeste mai clar in probleme legate de invatatura si practica prin calauzirea primita de un grup de oameni duhovnicesti in urma postului si rugaciunii. Cu toate ca oricare „hotarare de grup” poate contine si ea o anumita doza de eroare, Constitutia presbiteriana o considera mai putin supusa greselii in comparatie cu „hotararea unui singur individ” oricat de dotat ar fi el. Din acest motiv, hotararile in diferite probleme se iau intotdeauna de o pluralitate de lideri, si au toata autoritatea fata de ceilalti membrii ai Bisericii. Grupul de presbiteri devine astfel acei „mai marii vostrii” despre care se vorbeste Bisericii in Evrei 13:17:

„Ascultati de mai marii vostri si fiti-le supusi, caci ei privegheaza asupra sufletelor voastre, ca unii care au sa dea socoteala de ele.”

Accentul pe care l-a pus Reforma din secolul XVI pe rolul presbiterilor poate fi vazut foarte limpede din scrierile si lucrarea catorva reformatori, prin excelenta in scrierile si activitatea lui John Calvin. Una din caracteristicile tuturor reformatorilor a fost dorinta lor de a se desprinde categoric din structurile si practicile Bisericii Romano Catolice, pe care le-au proclamat cu totul gresite si nescripturale. In ceea ce priveste guvernarea Bisericii, cel dintai lucru pe care l-au hotarat ei a fost modul in care NU trebuie condusa Biserica. Orice structura preoteasca a fost abandonata.

A doua lucrare a Reformatorilor a fost aceea de a aseza in locul structurilor abandonate, alte structuri, cu baze biblice. Cand John Calvin fost pus in situatia de a studia Biblia pentru a asterne pe hartie o Constitutie pentru functionarea bisericilor locale, atentia i-a fost atrasa irezistibil de rolul „batranilor” („prezbiterilor”). Pe vremea aceea Biserica si Statul erau total intrepatrunse in forma si organizare. John Calvin s-a vazut in situatia de a elabora structuri care sa guverneze viata societatii din orasul reformat Geneva. Studiind Noul Testament, Calvin a identificat alaturi de „presbiterul” insarcinat cu „propovaduirea”, pe acela insarcinat cu „carmuirea” (Rom.2:8; Fapte 20:28; 1 Tim. 5:17; Ev. 13:7,24; 1 Petru 5:2). Imediat, el a tras concluzia ca Biserica din Geneva trebuie pusa sub autoritatea unor „presbiteri” cu jurisdictie deplina asupra tuturor treburilor cetatii. A luat asrfel fiinta o structura cu doua straturi de autoritate: in Geneva protestanta, unii presbiteri se indeletniceau cu propovaduirea, in timp ce altii aveau chemarea sa ocupe scaune de dregatorii, fiind responsabili cu administratia si pastrarea disciplinei crestine in cetate. In contextul social istoric de atunci, Calvin a pus un accent deosebit pe responsabilitatea „guvernarii” presbiterilor asupra tuturor problemelor din societatea „crestina.” El a grupat toti predicatorii si 12 presbiteri guvernanti ai Genevei in ceea ce el a numit „Consistorium” „Sinod” sau „Conciliu.” Acest for avea autoritate in problemele de ordine si disciplina cetateneasca. Preocuparea lui era intretinerea unui climat in care cetatenii sa se comporte dupa cel mai inalt standard de etica crestina, sa participe la serviciile divine ale Bisericii si sa creasca in cunostinta Cuvantului lui Dumnezeu.

Influenta lui John Calvin si a Bisericii din Geneva s-a raspandit rapid in toata Europa continentala si in Anglia. Doritoare sa scape de sub tutela politica a Imperiului Romano-Catolic, multe case regale sau nobiliare au cautat sa-si intareasca puterea locala prin adoptarea noii ordini „reformate.” Calvin si-a indemnat toti adeptii sa caute sa implementeze sistemul sau social politic, adaptandu-l la realitatile lor locale. In toata Europa, bisericile s-au apucat sa-si scrie propriile lor Constitutii cu structuri sociale dupa tiparul evanghelic. Documentele aprobate local erau trimise apoi spre consultare tuturor celorlalte orase sau teritorii „reformate.” Elaborarea constitutiilor a constituit „samburele” din care s-a dezvoltat miscarea de democratizare a societatii si de asezare a ei pe tiparele „civilizatiei contemporane.” Reforma a marcat trecerea de la Evul Mediu la Epoca moderna.

Bineinteles ca intre Bisericile care au constitutii presbiteriene trebuie sa le numit in primul rand pe cele numite chiar asa „Presbiteriene.” Alte Biserici de acest tip sunt cele Adventiste, Lutherane si chiar foarte multe din Bisericile „Comunita Churches”, „Calvar] Chapels” si chiar baptiste din vremea moderna.

Constitutiile congregationale. Acestea sunt caracterizate de principiul implicarii directe a tuturor membrilor care alcatuiesc comunitatea crestina in conducerea Bisericii. Autoritatea ultima in oricare problema o are votul majoritar al adunarii generale. Fiecare Biserica locala de genul acesta este autonoma, adica functioneaza fara imixtiunea vreunei forme exterioare de control. Biserica este „independenta”, in sensul ca nu exista nici un for superior care sa-i poata dicta felul de credinta sau practica. Specificul este „local” si este definit de fiecare Biserica in parte prin propria ei Constitutie, care are o autoritate suverana.

Cu toate ca astfel de Biserici congregationaliste se pot alatura unor „asociatii” „comunitati” sau „uniuni”, in practica, ele isi pastreaza cu strasnicie independenta. S-a spus, de exemplu, ca desi exista multe Biserici Baptiste (care recunosc toate cam aceiasi marturisire de credinta baptista), nu exista, in sensul institutional mondial, o „Biserica Baptista.” Adunarile locale pot colabora pentru sustinerea unui Seminar Teologic sau pentru trimiterea de misionari in tari straine, dar unitatea lor este pur functionala, temporara si absolut voluntara.

Constitutiile congregationale sunt foarte asemanatoare cu formele pure de democratie sociala. Toate actiunile legate de viata acestor Biserici sunt reglementate de intruniri frecvente, numite „sedinte” sau „adunari generale.” Membrii sunt chemati sa voteze ori de cate ori este vorba de primirea sau excluderea membrilor si tot ei stabilesc, de comun acord, calitatile implicate de pastrarea membralitatii. Tot Adunarea Generala a Bisericii angajeaza sau concediaza pe cei chemati sa fie pastori, evanghelisti sau invatatori in Biserica. Votul majoritar este necesar si pentru stabilirea bugetului sau pentru aprobarea unor cheltuieli neprevazute in bugetul anual.

Majoritatea Bisericilor congregationale au un „comitet” sau „bord” de membrii laici (adeseori numiti impropriu „diaconi”) care administreaza implementarea vointei majoritatii si pot, cand este necesar, face anumite recomandari de actiuni necesarepersonalului pastoral. Hotararea finala insa ramane un privilegiu al adunarii generale a tuturor membrilor Bisericii.

Cei ce imbratiseaza modelul Constitutiei congregationaliste arata ca au ca sursa de inspiratie viata Bisericii primare, asa cum ne este ea ilustrata de cartea Faptele Apostolilor si de Epistolele Noului Testament. Intr-adevar, in perioada apostolica si in cea imediat urmatoare ei, nu a existat nici o legatura institutionala intre gruparile crestine individuale. Ele nu s-au consultat cu nimeni pentru alegerea, promovarea si instalarea liderilor spirituali, iar in probleme locale, au hotarat prin votul celor din adunare. Formele de asociere cu celelalte Biserici crestine, daca nu au lipsit cu desavarsire, au fost foarte firave. Singurele elemente care au dat coeziune lucrarii in Bisericile crestine din primul secol au fost credinta comuna in realitatea Christosului inviat si activitatea apostolica.

Modelul congregationalist se sprijina, in al doilea rand, pe credinta ca implicarea si calauzirea Duhului Sfant in Biserica se exercita, nu prin indivizi special alesi pentru aceasta, ci prin „entitatea colectiva” a tuturor madularelor luate la un loc. In plus, aceasta calauzire trebuie sa se manifeste in contextul unic specific fiecarei Biserici in parte. Calauzirea primita de credinciosii dintr-o anumita Biserica locala nu este neaparat normativa pentru credinciosii dintr-o alta Biserica locala, fiecare adunare rezervandu-si dreptul de a-si rezolva problemele dupa cum crede ea de cuviinta.

Exagerand caracterul „independent” al bisericilor, modelul congregationalist ignora caracterul „interdependent” al bisericilor si realitatea ca in Noul Testament au existat oameni cu activitate si autoritate teritoriala. In practica, multe biserici care au acceptat „teoretic” sistemul congregationalist, admit unui pastor sa pastoreasca mai multe biserici (si misiuni), respectandu-i acestui om si „ungerea” si autoritatea. De fapt, chiar si in „comitete” sau „borduri” este subinteleasa autoritatea unui pastor local caruia i se acorda statutul unui „primus inter pares”, asemanator, daca nu in forma, in functionare cu pozitia ocupata de lider in structurile episcopaliene.

Majoritatea bisericilor baptiste imbratiseaza modelul Constitutiei congregationaliste. Alte grupari care impartasesc, mai mult sau mai putin, aceste convingeri sunt „Disciples of Christ”, Biserica Unita a lui Christos, Bisericile Crestinilor dupa Evanghelie si unele Biserici Pentecostale.

Biserici fara Constitutii. Nu se cuvine sa incheiem aceasta categorisire fara a spune ca exista si grupari crestine pentru care structurile si „constitutiile” sunt un rau nenecesar. Astfel de grupari refuza orice tipar formal de organizare bisericeasca. Ele sustin ca Biserica trebuie sa fiinteze intr-un climat de libertate totala in care fiecare credincios este locuit si calauzit de Duhul Sfant. In astfel de grupari crestine membralitatea prezinta foarte putina importanta si exista foarte putine conditii de indeplinit pentru aderare. Cand trebuiesc luate decizii, Biserica se aduna, se tin sedinte dupa tiparul congregational, dar nu se voteaza. Fiecare membru ramane sa decida pentru sine, dupa cum simte calauzire din partea Duhului Sfant. Desi atitudinea lor fata de calauzirea Duhului Sfant este admirabila, gruparile fara structuri organizationale sufera din cauza permanentelor improvizatii. „Gradul de sfintire personala si de sensibilitate in calauzirea Duhului Sfant ramane in majoritatea cazurilor doar un ideal utopic si iluzoriu” (Erickson, Christian Theology, 1983).

Intre gruparile care pastreaza acest punct de vedere putem aminti gruparea Quakerilor si unele adunari ale „Crestinilor dupa Evanghelie.”

EVALUARE

Este greu de spus categoric ca Noul Testament ne da un „tipar” pentru o anumita structura a bisericii. Exista pasaje in care un anumit lider este indemnat sa se comporte ca un „episcop” cu autoritate teritoriala („Te-am lasat in Creta ca sa in randuiala ce mai ramane de randuit si sa asezi presbiteri in fiecare cetate, dupa cum ti-am poruncit” – Tit 1:5); altele vorbesc despre grupuri de presbiteri chemati sa hotarasca in problemele importante ale bisericii („Apostolii si presbiterii s-au adunat laolalta ca sa vada ce este de facut” – Fapte 15:6), iar in altele gasim autoritatea investita de Dumnezeu in totalitatea membrilor bisericii („Daca nu vrea sa asculte de ei, spune-l Bisericii” – Mat. 18:17). V-ati intrebat vreodata cum se face ca nici una din epistolele lui Pavel nu sunt adresate vreunui „episcop” sau vreunor „presbiteri”?

Probabil ca si in aceasta problema „omul sfinteste locul”, calitatea slujirii nefiind garantata de o anumita structura, ci de caracterul celor ce o implinesc. Crestini duhovnicesti pot functiona perfect in orice schema de conducere pe care o propun bisericii. Este suficient insa ca dupa ei sa se ridice o generatie de succesori firesti si schema nu va mai face doua parale. Tot asa, ivirea unor oameni cu adevarat duhovnicesti poate „rascumpara” un sistem corupt si compromis prin firea pamanteasca.

Nascute din efortul misionar al Conventiilor Babtiste din America, Bisericile Baptiste romane au astazi Constitutii Congregationaliste. Nu de putine ori insa, credinciosii au de ales intre „debandada democratica” predispusa la certuri si nenumarate scindari si „dictatura unui om duhovnicesc” care impune prin prezenta si viata sa exemplara.

Orice biserica trebuie sa asigure un echilibru al slujirii in care fiecare lider spiritual functioneaza intr-o structura care-i asigura echilibru si control. Apostolul Pavel ne spune ca nimeni nu trebuie sa fie deasupra criticii sau corectiei celorlalti: „Cat despre prooroci, sa vorbeasca doi sau trei, si ceilalti sa judece” (1 Cor. 14:29).

Acest principiu de „control si echilibru” („checks and balances” in limba engleza) a fost aplicat de fondatorii Americii, dorita a fi cea dintai Republica crestina din istorie. Cautand o strutura care sa asigure propasirea si pastrarea principiilor democratice, ei au plecat de la un text din Isaia (33:22) si au alcatuit o conducere de stat bazata pe existenta a trei ramuri paralele: Judiciara, Legislativa si Executiva (Curtea Suprema, Congresul si Presidentia). Textul din Isaia spunea ca, in manifestarea autoritatii asupra Israelului, „Domnul este Judecatorul nostru, Domnul este Legiuitorul nostru, Domnul este Imparatul nostru.” Cum puterea absoluta corupe absolut, intemeietorii Americii au refuzat sa mai aseze un reprezentant unic al lui Dumnezeu intre oameni (Regele, ca in Anglia si Europa) si au defalcat cele trei activitati ale suveranului in trei centre de autoritate, chemate sa se supravegheze si sa se tina in control una pe cealalta. Este evident ca acest principiu trebuie sa se manifeste si in conducerea bisericii („iar restul sa judece”).

Desi nu ne prezinta structuri organizatorice clare si definitive, Noul Testament ne recomanda doua principii absolut obligatorii in abordarea oricaror forme de organizare. Cel dintai principiu este doctrina despre „preotia universala” a credinciosilor. Toti crestinii au acces direct si egal la Dumnezeu. Nu este necesar nici un alt Mijlocitor in afara de Isus Christos. Al doilea principiu este ca Duhul Sfant imparte daruri de slujire tuturor credinciosilor din adunare, iar aceste daruri au nevoie, pentru o buna folosire, de structuri care sa scoata in evidenta darul fiecaruia.

In ce priveste Constitutiile episcopaliene, la o analiza temeinica asupra documentelor istorice, miturile „succesiunii apostolice” si a „primatului Papal” nu stau in picioare. Lipsa suportului adecvat le dovedeste a nu fi altceva decat simple … mituri. Pe mitologia unei „preotii” asemanatoare celei din Vechiul Testament, aceste Biserici nu-si pot justifica nici practicile cultice imprumutate de la Templul iudaic sau de la templele pagane si nici dependenta de „traditia” scrisa de niste oameni care au uzurpat autoritatea Scripturilor divine. Cazul cel mai trist este acela al Bisericii Ortodoxe, care, de la scindarea de Biserica Catolica a Romei, nu mai poate pretinde nici macar „succesiunea apostolica”, necesara pentru intretinerea conceptului de autoritate a clericilor. De fapt, preotia universala daruita de Christos tuturor celor ce s-au facut una cu trupul Sau, a inlocuit in veacul crestin preotia Levitica a fiilor lui Aaron (Apoc. 1:5b-6; 1 Petru 2:5,9). Orice restaurare a „preotiei” este de aceea anacronica si nebiblica.

Structuri in bisericile baptiste romane din diaspora

Ironia face ca rezumarea tuturor tiparelor existente acum in bisericile baptiste locale sa duca tot la trei feluri tipice: cu un pastor apostolic, cu un comitet de presbiteri si cu democratia congregationalista.

Acum 15 ani, discutand situatiile din bisericile baptiste romane din Statele Unite cu fratele Ton Iosif, dinsul a spus la un moment dat: „Prefer dictatura unui om neprihanit, nu democratia haotica din adunarile predispuse perpetuu la cearta si fragmentare.” Afirmatia aceasta m-a urmarit multi ani de zile si m-a facut sa caut sa inteleg ce se intimpla cu bisericile romane din diaspora. Am aflat astfel ca, intuitiv, bisericile tind sa adopte structuri care li se potrivesc in functie de maturitatea membrilor si de componenta adunarii. Am mai aflat ca, in viata practica, cele trei tipare istorice sunt la fel de recomandabile si ca ele se potrivesc de minune cu trei stari de lucruri specifice:

Tiparul episcopalian exista si se recomanda acolo unde exista un singur lucrator-plantator de biserica (un fel de Timotei sau Tit) in mijlocul unei adunari neexperimentate si nemature (dar si in circumstanta unei biserici in care exista o mare diferenta de maturitate spirituala intre pastor si membrii).
Tiparul presbiterian exista si se recomanda acolo unde exista un nucleu de barbati maturi spiritual care pot guverna intr-o situatie cvasi-ideala.
Tiparul congregationalist exista acolo unde nu exista un adevarat lider sau acolo unde oamenii au suficienta maturitate sociala si personala ca sa nu traga spre “democratia haotica” (de preferat: tipul anglo saxon sau nordic) si se recomanda acolo unde nu exista un lider spiritual, ci doar unul carnal (gen Diotref) care (daca nu poate fi inlocuit cu un altul de gen „Dimitrie) trebuie inlaturat sau anihilat.

Am mai observat ca experienta sociala si fundalul politic impune o „obisnuinta” cu un anumit sistem de organizare. Este evident ca oricare adunare baptista romana sufera inca din cauza „mostenirii comuniste” ( da, a trebuit sa spun chiar asa „comuniste”). In multe locuri, biserica baptista romana imita inca etica si mecanismul social-comunist. Pastorul este doar un fel de presedinte sau de secretar general, conducatorii spirituali sunt numiti chiar „membrii in comitet” (imitarea cu „comitet de partid”), dar sunt tratati doar ca niste „reprezentanti ai maselor populare.” Bineinteles ca „adunarea generala” a tuturor membrilor are libertatea sa-i analizeze periodic si, pe principiul criticii si autocriticii cetatenesti, chiar sa-i schimbe. Ideia principala este ca poporul este conducatorul si beneficiarul suprem.
Pot sa spun ca, dintre toate constatarile observatiilor mele, aceasta asemanare cu structurile organizatorii comuniste m-a socat si m-a scandalizat cel mai mult. Cred ca nu mai este necesar sa adaug ca ea a fost si cea care … m-a durut cel mai mult.

Introducere

Se spune ca in democratie discutiile au loc intre prieteni, negocierile intre parteneri, iar polemicile intre adversari. Doresc din toata inima ca aceasta carte sa fie o discutie intre prieteni despre una din problemele cele mai intime si mai importante ale constiintei noastre umane: identitatea noastra crestina in istorie. Paginile care urmeaza sunt o ocazie de dialog, nu un indemn la lupta. Pentru a putea institui insa un dialog este nevoie sa lamurim mai intai cativa termeni ai discutiei.

Crestin, crestinism, crestinatate

Crestinismul nu este o culegere de crezuri, ci un grup de oameni prin care traieste si se manifesta Christos. Daca ar fi doar o suma de invataturi, crestinismul ar putea incapea intr-o carte sau, si mai bine, intr-o biblioteca. El este insa mult mai mult decat asa ceva. Crestinismul este coborarea lui Christos in cotidian prin intermediul oamenilor care L-au primit prin credinta personala si care I s-au dat pentru slujire. Scopul crestinismului este vestirea lui Christos ca “trimis al Tatalui” venit “sa caute si sa mantuiasca ce era pierdut.”

Numele de crestin apare pentru prima oara in cronica Faptelor Apostolilor 11:26: “Pentru intaiasi data, ucenicilor li s-a dat numele de crestini in Antiohia.” In acest context, a fi ucenic inseamna nu a invata ca sa stii, ci a invata ca sa faci, a dobandi o cunostinta cu imediata aplicabilitate in practica.
Intr-o scrisoare comentariu trimisa dupa ce a corectat acest manuscris, pastorul bisericii romane din Portland, Aurelian Popescu, spune: “In intelegerea mea, “crestin” este omul care crede, adica Il primeste in inima lui pe Christos ca Mantuitor si ca Domn. Christos este de-acum temelia vietii lui si pe baza aceasta se zideste un nou fel de viata, de o calitate noua. Pacatosul devine “purtator de Christos”! Altoit in Christos, el va “rodi” – adica va face fapte bune spre slava Celui ce l-a nascut din nou. Cuvantul Domnului, rugaciunea, partasia cu alti crestini il va maturiza pas cu pas. El este “un om nou in Christos”, o noua “creatie”, care o anunta pe cea viitoare, in care Dumnezeu va reaseza lumea pe temeiul neprihanirii. Acest tip de om a aparut in ziua de Rusalii si de atunci el n-a incetat sa existe. Wirul va fi neintrerupt pana la sfarsitul istoriei. Factorul comun care ii leaga pe acesti “crestini” este Christos, pe care-L marturisesc ca Domn si Mantuitor. Impreuna, ei alcatuiesc Biserica lui Christos, adica trupul Lui spiritual – organism si in acelasi timp organizatie, care este deasemenea nelipsita din istorie. Ca si Intemeietorul ei, Biserica este imposibil de distrus. Sunt diferite nume pe care le-au adoptat bisericile locale, ambasadele teritoriale ale marii Biserici, dar aceasta diversitate este restransa la un perimetru foarte precis si strict delimitat de invataturile si practica descrisa in cartile Noului Testament.”

Prin “crestinatate” se intelege ecoul crestinilor in societate. In acest sens, “crestinatatea” este sfera de influenta a crestinilor. Fara a garanta ca toti acei care traiesc in crestinatate sunt si crestini, crestinatatea pune la dispozitie oamenilor un mediu imbibat cu invataturi crestine. Am putea asemana crestinatatea cu navodul din pilda pe care o da Domnul Isus: “Imparatia cerurilor se aseamana cu un navod aruncat in mare, care prinde tot felul de pesti. Dupa ce s-a umplut, pescarii il scot la mal, sed jos, aleg in vase ce este bun si arunca afara ce este rau. Tot asa va fi si la sfarsitul veacului. Ingerii vor iesi, vor desparti pe cei rai din mijlocul celor buni, si-i vor arunca in cuptorul aprins; acolo va fi plansul si scrasnirea dintilor” (Mat. 13:47-50). Ghidul de fata este o incursiune cronologica si analitica in crestinismul istoric si in “crestinatate”.

Cum va place istoria?

Orice studiu al istoriei poate fi incadrat in parcurgerea a trei itinerarii specifice: o inventariere a datelor la care s-au produs anumite evenimente istorice, o evidentiere a persoanelor care au declansat evenimentele istorice sau o identificare a ideilor care au modelat societatea umana si au produs evenimentele si au scos in evidenta persoanele.

Marturisesc ca nu mi-a placut niciodata istoria la scoala pentru ca, daca ar fi fost sa ascult de profesorii mei, ar fi trebuit sa ma transform intr-o arhiva ambulanta de date, localitati si nume de personaje din trecut. Sunt insa fascinat de istoria ca investigare stiintifica a ideilor care au modelat societatea. Aceasta pentru ca in spatele ideilor exista de regula personalitati puternice, forte nevazute care traseaza albia prin care vor sa duca suvoiul istoriei umane in scurgerea ei milenara. Bineinteles, in spatele acestor personalitati se afla marile personalitati definitorii ale existentei: Dumnezeu si Satan, in infruntarea lor telurica, inceputa pentru noi in Edenul copilariei noastre si anuntata sa se sfarseasca la revenirea lui Christos si la aruncarea tuturor dusmanilor Sai in “iazul de foc.”

In rezumatul istoric ce urmeaza, am cautat sa scot in evidenta “miscarile” unduitoare din umbra, evolutia convingerilor si materializarea lor in modificarea, uneori grosolana, a societatii si bisericii. Sarac in date si nume de persoane, acest rezumat al istoriei bisericii, are insa avantajul ca patrunde in adancimile realitatii si explica aparitia “intinaciunii pagane”, a “reformei”, si a “contrareformei”, valuri succesive care au tulburat viata si evolutia crestinismului pana in epoca pluralismului modern.

Ce inseamna de fapt “era noastra”?

Numirea “era noastra” desparte istoria lumii in doua parti: aceea dinaintea venirii lui Isus Christos in lume si cea de dupa venirea Lui. “Era noastra” a fost expresia care a inlocuit abrevierea d.H (dupa Christos) sau A.D. (anno domini – anul Domnului) din dorinta unora de a elimina orice referire istorica despre viata si mesajul lui Christos.

Intr-un sens evanghelic (si ca o ironie providentiala adresata ateilor), “era noastra” poate desemna epoca in care Neamurile au acces direct la mantuire, prin Christos. Inainte de venirea lui Christos, Israel a fost poporul Domnului. Astazi, in fiinta si viata Bisericii, in poporul Domnului sunt “oameni din orice neam si orice semintie.” Deci, “era noastra” numeste perioada istorica ce a debutat cu infiintarea bisericii crestine pe pamant. Niciuna din celelalte religii nu are o data care sa fi marcat atat de semnificativ istoria ca si miscarea crestina.

Pentru usurarea procesului de intelegere a istoriei bisericii crestine, vom imparti acest rezumat istoric in etape distincte: istoria bisericii in primele doua secole, istoria bisericii intre anii 300 – 1500, istoria bisericii in vremea Reformei (1.500-1.600) si istoria bisericii in epoca moderna.

Cui ii este destinata aceasta carte?

Fara nici o indoiala, aceasta carte este scrisa din perspectiva unui crestin care s-a nascut, a trait si a studiat in mediul bisericii crestin baptiste. Totusi, m-am straduit sa asez aici suficiente cunostinte care sa-i ajute pe toti crestinii sa inteleaga de ce exista asa de multe “biserici” si denominatii in “increngatura” crestinismului istoric.

In conditiile iesirii de sub dominatia intunecata a comunistilor atei, romanii trec din nou astazi printr-un ceas al marilor decizii. Viitorul va fi construit pe tiparele care se incropesc timid acum. Din punct de vedere crestin, dupa noaptea persecutiei atee, romanii traiesc zorile unei dimineti spirituale. Inspre ce se vor indrepta ei insa in aceasta noua libertate?

Recensamantul facut nu de mult a aratat cu prisosinta ca majoritatea romanilor nu au fost niciodata adepti ai comunismului si ca se grabesc sa se declare sus si tare “crestini.” De la vointa la putinta este insa un drum foarte lung … Sunt sigur ca, in cautarea iesirii din impasul economic-social, daca pe buletinele de recensamant ar fi existat o rubrica pentru “cetateni americani”, multi romani s-ar fi declarat sub aceasta mult ravnita “identitate.” Goana dupa pasapoarte si dupa vize nu face decat sa confirme aceasta nevinovata banuiala. Daca romanii vor astazi “in corpore” sa fie crestini, ce fel de crestini vor fi ei?

Biserica ortodoxa majoritara se grabeste sa-i declare “copii ai ei” pe toti cetatenii Romaniei, dandu-le de inteles celor ce adera la altfel de marturisiri de credinta ca locul lor nu poate fi “de drept” in Romania si ca trebuie sa se astepte sa fie tratati sub statutul de “tolerati.”
Biserica Unita, rod al eforturilor de latinizare ale “Scolii ardelene”, cere acum inapoi cladirile confiscate de Statul comunist si oferite cu falsa darnicie Bisericii ortodoxe.

Bisericile evanghelice din Romania (baptistii, pentecostalii, oastea Domnului, crestinii dupa evanghelie, adventistii) cer un statut de egalitate democratica cu Biserica ortodoxa si propun o libertate de exprimare deplina in care fiecare cetatean al Romaniei sa aiba posibilitatea de informare corecta si de alegere personala.

Eforturile evanghelicilor sunt facute si mai dificile de o veritabila “invazie” a “cultelor”, care mai de care mai “ezoterice.” Literatura lor si proorocii lor mincinosi au impanzit pietele oraselor si tarabele de pe trotuare. Tactica Bisericii ortodoxe (nedreapta si neindreptatita) este sa-i aseze si pe baptisti in randul acestor “mascarici” care si-au atras antipatia populatiei cu o traditie milenara crestina.
Din punct de vedere spiritual, Romania este astazi o “Agora”, un teatru de lupta al ideilor, galagios si confuz. Din aceasta cauza, in multe locuri, credinciosii baptisti sunt neintelesi in eforturile lor evanghelistice si, nu de putine ori, la intaratarile venite din altarele Bisericilor ortodoxe, intampinati cu violenta in limbaj si … nu numai. Experienta a aratat ca, acolo unde se sta de vorba omeneste si se dau explicatii clare, opinia publica se schimba si baptistii dobandesc respect si, daca nu acceptarea tuturor, macar un climat civilizat de toleranta.

Cartea aceasta este o astfel de incercare de a explica “cine sunt si ce vor baptistii.” Incadrati in totul in suvoiul crestinismului istoric, cu o viata spirituala ale carei articole de credinta sunt ancorate in substanta tuturor crezurilor crestine stabilite in sinoadele (conciliile) ecumenice tinute de-alungul istoriei, baptistii vor sa-si indeplineasca partea lor in lucrarea lui Dumnezeu din Romania. Prezenta lor, departe de a fi dusmanoasa sau amenintatoare, trebuie privita ca o contributie sincera si frateasca la mantuirea celor din neamul romanesc, ca un indemn si ca o incurajare spre o conformare mai fidela la standardul si spiritul Noului Testament.

Ce date statistice justifica importanta acestei carti?

Vorbind de Biserica baptista, se cade sa spunem ca ea este o prezenta marcanta in crestinism, cu o crestere continua si accentuata. Ea reuneste o mare diversitate de grupari crestine caracterizate de dorinta de a se “intoarce” la simplitatea si spiritualitatea Bisericii descrise in Noul Testament. Deosebite intre ele prin felul de manifestare sau de organizare, aceste grupari crestine se conduc in asocierea lor dupa principiul: “In lucrurile majore unitate, in cele minore diversitate si in toate dragoste.”
Fara a reuni toate asociatiile si bisericile baptiste din lume, Alianta mondiala baptista aduna in sanul ei asociatii din 180 de tari si teritorii cu un impresionant numar de membrii:
1852 1904 1994
Insulele britanice 192.000 395.000 220.000
SUA si Canada 922.000 5.450.000 28.385.000
Indiile de vest 35.000 42.000 400.000
Europa continentala 4.200 124.000 680.000
Asia/Oceania 12.300 161.000 2.965.000
Africa 1.200 10.200 3.090.000
America centrala si de sud – 5.500 1.585.000

Total
1.167.200 6.188.000 37.325.000

Iata care este prezenta “protestantilor”si “neo-protestantilor” in contextul familiei crestine mondiale:

________________________________________________________
Romano-catolici 968.025.000
Protestanti 393.867.000
Ortodocsi 217.948.000
Anglicani 70.530.300
Alte denominatii crestine 275.583.700
–––––––––––––––––––––––––-
Total 1.927.953.000 (Encyclopedia Britanica, Year Book 1996).

Cum trebuie citita aceasta carte?

Capitolele cartii au fost aranjate intr-o ordine care pleaca de la general la particular, de la complex la simplu, ingaduind cititorului sa se opreasca acolo unde curiozitatea sau interesul lui au ajuns la capat.

La ce intrebari raspunde aceasta carte?

Care este la urma urmei istoria bisericii in lume? In ce consta specificul ortodox? Au fost romanii dintotdeauna ortodocsi? Ce parere avem despre ceea ce se intampla astazi in crestinismul romanesc? De ce este biserica noastra asa cum este? Cand au ajuns si de unde ajuns baptistii in Romania? Cand au aparut ei in lume?

Probabil ca cea mai insemnata contributie a acestei carti este confirmarea prezentei lui Dumnezeu in desfasurarea istoriei si suveranitatea Lui absoluta in evenimentele cotidiene. Vorbind acum aproape 2.700 de ani prin proorocul Isaia, Dumnezeu a dorit sa le inspire copiilor Sai aceasta realitate: “Eu sunt Cel dintai si Cel de pe urma si afara de Mine nu este alt Dumnezeu. Cine a facut proorocii ca Mine (sa spuna si sa Mi-o dovedeasca!), de cand am facut pe oameni din vremurile stravechi? Sa vesteasca viitorul si ce are sa se intample! Nu va temeti si nu tremurati; caci nu ti-am vestit si nu ti-a spus Eu de mult lucrul acesta? Voi sunteti martori!” (Isaia 44:6-8)

Vorbind despre istoria Bisericii, trebuie sa proclaman de la inceput ca Acela care este Domn al Bisericii este in acelasi timp si Domn al istoriei. La o analiza atenta, cronica vremurilor este intotdeauna “His-story” (istoria Lui), adica depanarea hotararilor Lui in scurgerea veacurilor (joc de cuvinte de la “History”=istorie). Adevarul absolut despre istoria lumii, ca si despre istoria fiecaruia dintre noi, il vom afla cand se vor deschide cronicile eterne despre care ni se vorbeste in Biblie:
“Si am vazut morti, mari si mici, stand in picioare inaintea scaunului de domnie. Niste carti au fost deschise. Wi a fost deschisa o alta carte, care este cartea vietii” (Apoc. 20:12).7

Inainte de a trece la citirea acestei carti, vreau sa tineti in minte un lucru esential:

“Evanghelia” este o veste buna si ea a produs lucruri extraordinare oriunde a fost acceptata.
Crestinismul a fost si este un ferment social inegalat in istorie. Domnul Isus a spus celor dintai ucenici ai Sai: “Voi sunteti sarea pamantului si lumina lumii … o cetate asezata pe un munte, nu poate sa ramana ascunsa” (Matei 5:13-16).

Intr-o carte de analiza, ca aceasta, veti da de multe aspecte negative si de multe manifestari regretabile. Unele evenimente din istoria crestinismului nu L-au aratat pe Christos asa cum este El, ci pe noi, asa cum suntem rai cum suntem. Totusi, oricate aspecte negative am identifica in viata Bisericii, ea ramane instrumentul prin care istoria a fost dusa in ceea ce numim “civilizatie.”

Supusa la proba comparatiei, invatatura crestina este superioara tuturor celorlalte filosofii de viata din lume. Chiar si atunci cand a fost aplicata doar partial bine, invatatura crestina a creiat societati progresiste in care oamenii se simt mai bine ca in oricare alta cultura. Priviti pe harta lumii si veti vedea ca oamenii migreaza spre “tarile crestine.” Spre celelalte nu se prea inghesuieste nimeni. Africa animista si Asia confucianista sau idolatra nu prezinta interes decat pentru cautatorii excentrici. Progresul social s-a produs acolo unde a aparut fermentul crestin. Wi daca, aplicata de multe ori prost, Evanghelia a dat nastere la societati progresiste, ce va fi cand ea va fi aplicata plenar in Imparatia Fiului lui Dumnezeu? Aleluia! O mare slava viitoare ne asteapta!

Traita doar partial in Biserici, ca in niste veritabile avanpremiere si avanposturi ale Imparatiei, Evanghelia crestina este marturia “veacului viitor.” Ea pregateste astazi “oameni noi” pentru “o lume noua” care va veni. Asa ca incepem aceasta carte de analiza a crestinismului optimisti si cu spirit de anticipatie, fiind constienti ca “ce vom fi, nu s-a aratat inca”, dar rugandu-ne neincetat: “Doamne, vina Imparatia Ta!”

~strainisicalatori~
(dutu)

DESPRE PENTICOSTALI:Din filele istoriei .Istoria miscarii penticostale din Romania


DESPRE PENTICOSTALI:Din filele istoriei .Istoria miscarii penticostale din Romania

blogul lui "DUTU"

blogul lui „DUTU”

La data de 29 mai 1946, printr-un memoriu înregistrat
la Ministerul Cultelor, sub nr. 24849, un grup de fraţi penticostali au
solicitat recunoaşterea unei asociaţii de credinţă penticostală sub denumirea
de : „Biserica lui Dumnezeu Apostolică” cu sediul în Bucureşti.
Memoriul înaintat a fost însoţit de o scurtă expunere a principiilor de
credinţă precum şi de statutul de organizare internă al „asociaţiei”.
În baza avizului favorabil purtând numărul 32 din data de 24 iunie 1946 al
Consiliului de inspectori (din Ministerul Cultelor) precum şi a avizului
Contenciosului, Ministerul Cultelor prin decizia nr.39253, publicată în
Monitorul Oficial nr. 182 din 08 august l946 recunoaşte asociaţia ca legală şi
aprobă funcţionarea ei.Iată o copie după acestă decizie a Ministerului
Cultelor- un document istoric de o remarcabilă valoare pentru orice creştin
penticostal care se doreşte a fi cât mai informat: „Noi, Ministru Secretar
de Stat la Departametul Artelor şi Ad-Interim la Departamentul Cultelor. Având
în vedere cererea Asociaţiei religioase „Biserica lui Dumnezeu
Apostolică” zisă şi Penticostală, din România, înregistrată la Ministerul
Cultelor sub no. 24.859 din 1946, cum şi Scurta Expunere a principiilor de
credinţă şi statutul de organizare internă a acestei asociaţiuni. Având în
vedere avizul no. 32 din 24 Iunie 1946 al Consilului de Inspectori şi Avizul
Contenciosului dat în legatură cu cererea susnumită:

În baza art.I, din Legea no. 384 pentru organizarea
Ministerului Cultelor şi art. 24 din Legea pentru Regimul General al Cultelor
din 1928:

Decidem:

1. Art.1–Biserica lui Dumnezeu Apostolică zisă şi
Penticostală din România, cu sediul în Bucureşti, str. Ecaterina Bazilescu 155,
se recunoaşte în mod provizoriu că asociaţia religioasă până la apariţia noii
legi a cultelor, putând practica liber toatele actele de cult, bucurându-se de
deplina libertate de funcţionare şi manifestare religioasă.

2. Art.2–Asociaţia religioasă menţioanată în toate actele
şi acţiunile sale publice, va respecta limba şi calendarul oficial al Statului,
legile şi regulamentele în vigoare, ordinea publică şi bunele moravuri, evitând
ori ce acte de prozelitism faţă de alte culte sau asociaţii religioase.

3. Art.3–Mărturisirea de credinţă şi statutul de
organizare al asociaţiunii, puse de acord cu prevederile legii pentru regimul
general al cultelor, se vor publica în Monitorul Oficial ulterior.

4. Art.4–D-l Director al Cultelor este însărcinat cu
aducerea la îndeplinire a prezentei deciziuni.” Ministru Ad-Interim(ss) M.
Ralea

PENTICOSTAL – Biserica lui Dumnezeu Apostolica

Penticostalismul este o continuare a mişcării de
„redeşteptare” a credinţei, care a avut loc în secolul trecut. Pe la
1900, predicatorul american Charles F. Parham a început să susţină că asupra
celor credincioşi coboară Duhul Sfânt, aceştia căpătând darul vorbirii în limbi
ne învăţate (glosolalia). Conform Bibliei, acest dar a fost primit de apostoli
în ziua cincizecimii (ziua coborârii Duhului Sfânt, Rusaliile). Întrucât a
cincizecea zi se traduce în limba greacă prin „penticosta”, adepţii
noii mişcări religioase au adoptat denumirea de penticostali. Din S.U.A.
mişcarea penticostală s-a răspândit şi în Europa, mai ales în Germania
şi Norvegia. Numărul credincioşilor a crescut relativ repede, de la circa 1.000
în 1906 la peste 350.000 în 1936. Prima comuniune penticostală din România a
apărut în localitatea Păuliş, judeţul Arad, în anul 1922. În pofida unor
persecuţii la care a fost supusă înainte şi mai ales în timpul celui de al
doilea război mondial, credinţa penticostală s-a extins treptat în mai multe
regiuni ale ţării, în special în nordul Moldovei, în Banat
şi Crişana. Asociaţia credincioşilor penticostali s-a constituit în anul 1924.
Şi acest cult, ca şi celelalte culte evanghelice, a avut de suferit, mai ales
în timpul celui de al doilea război mondial, când mulţi păstori au fost trimişi
în închisoare s-au lagăre. După 23 august 1944, Cultul Penticostal funcţionează
în legalitate. În anul 1950, Biserica Penticostală a fost recunoscută legal.
Conform credinţei penticostale, la baza vieţii spirituale a fiecărui credincios
trebuie să stea convertirea personală, după care, apoi, se face botezul prin
cufundare în apă, în numele Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt. Ceea ce
constituie specificul acestui cult este propovăduirea şi exercitarea botezului
cu Duhul Sfânt, care se primeşte în urma rugăciunilor prin stăruinţă şi
credinţă că primeşti acest dar de la Dumnezeu, mărturisirea experienţei
darurilor Duhului Sfânt, care pot sa-şi facă simţită prezenţa în cadrul
serviciilor divine, precum şi obţinerea vindecărilor divine prin rugăciune, cu
credinţă.

Organizarea cultului are la bază sistemul centralizat,
respectându-se autonomia bisericească locală. Cultul are o conducere colectivă
centrală, reprezentată de Consiliul bisericesc format din 21 membri şi de
Comitetul executiv format din 7 membri, în frunte cu un preşedinte. Aceste
organe sunt alese în cadrul Adunării generale elective, forul cel mai înalt de
conducere a cultului, care se întruneşte o dată la 4 ani. Bisericile locale au
ca intermediar între ele şi conducerea centrală şase comunităţi regionale :
Arad, Braşov, Bucureşti, Cluj, Oradea
şi Suceava. Pregătirea păstorilor se face la nivel universitar, în cadrul
Institutului Teologic Penticostal, care funcţionează în Bucureşti. De asemenea,
cultul dispune de trei seminarii teologice liceale şi de două şcoli
postliceale. Potrivit recensământului din 1992, Cultul Penticostal număra circa
220.000 credincioşi (la începutul anului 1995, datele cultului indicau un număr
de 380.000 credincioşi). În cadrul cultului sunt 1.343 biserici şi 7879 filii,
deservite de 354 păstori. În fruntea unei biserici se află un păstor sau mai
mulţi, în funcţie de numărul membrilor şi un comitet ales de fiecare Biserică.
Alţi slujitori mai sunt: prezbiterii şi diaconii, subordonaţi păstorului.
Biserica Penticostală are ca organ de presa oficial „Cuvântul
Adevărului”. De asemenea, editează cărţi cu conţinut religios, cărţi
pentru exercitarea cultului, cărţi pentru instruirea slujitorilor în seminarii
şi în Institutul Teologic Penticostal. Cultul întreţine legături cu Bisericile
Penticostale din Europa, în cadrul Conferinţelor Penticostale Europene, făcând
parte şi din Comitetul acestor Conferinţe, în calitate de membru, în care îşi
are reprezentanţi, precum şi cu Asociaţia Teologică Penticostală Europeană. Pe
plan mondial, participă la Conferinţele Penticostale Mondiale. Relaţii speciale
întreţine cu organizaţia Penticostală Mondială „Church of God”, cu
sediul la Cleveland (Tennessee) – S.U.A., datorită mai multor asemănări
doctrinare şi organizatorice.

Denumirea oficială

CULTUL PENTICOSTAL sau BISERICA LUI DUMNEZEU APOSTOLICA.

Scurt istoric:

Cadrul istoric şi religios în care apar penticostalii
coincide cu începutul secolului XX şi mediul baptist. Întemeietorul
penticostalismului modern a fost Carol Parham, un păstor baptist din California. El a început
să predice o „nouă revărsare a Duhului Sfânt” sau o nouă Cincizecime
(Pentecostes = Cincizecime, momentul pogorârii Duhului Sfânt, la cincizeci de
zile după învierea Domnului, de unde şi numele de penticostali). Astfel
susţinea că Duhul Sfânt s-a şi pogorât deja peste 13 persoane la 3 ianuarie
1901. Destul de rapid, cultul s-a răspândit şi în Europa, mai întâi în
Norvegia, apoi în Germania, prin păstorul luteran Johann Paul, convertit la
noua doctrină ţi care a devenit conducătorul sectei în Germania.
Penticostalii îşi revendică originea în însăşi întemeierea Bisericii creştine
la Pogorârea Duhului Sfânt, mai ales prin practicarea „vorbirii în
limbi”. În funcţie de locul unde se află, de numărul de membrii sau de
tradiţii locale, penticostalii sunt cunoscuţi sub mai multe denumiri: Credinţa
apostolică, Adunarea lui Dumnezeu, Biserica lui Dumnezeu, Biserica Penticostală
a Sfinţilor, Biserica Evangheliei Depline, Biserica Salem şi altele. Prima
publicaţie „Vestitorul Evangheliei” a fost editata la Akron, în
statul Ohio. În momentul de faţă sunt răspândiţi în toata lumea, au comunităţi
destul de mari în America Latină şi în Africa. Desfăşoară o misiune foarte
activă prin mijloace moderne, au peste tot locaşuri de cult moderne, se ocupă
cu educaţia copiilor şi tineretului, au înfiinţat orfelinate, case pentru
bătrâni, institute de dezalcoolizare, tipăresc reviste, cărţi, iar
„misionarii” desfăşoară un intens prozelitism, penticostalii fiind
astăzi una dintre cele mai active şi mai mari mişcări religioase pe plan
mondial.

Apariţia în România

Ideile penticostale au pătruns în ţara noastră din
Ungaria. Primul român, considerat întemeietorul penticostalilor la noi, a fost
arădeanul Pavel Budeanu, plecat înainte de 1910 în America, unde a ajuns în
contact cu penticostalii si a îmbrăţişat doctrina lor. Întors în ţară, cu
sprijinul unor maghiari mai înstăriţi a întemeiat prima comunitate. Un alt
personaj important a fost pastorul baptist Ioan Bododea din Brailiţa, care,
atras de „vorbirea în limbi”, abandonează baptismul şi se intitulează
„şeful” Bisericii lui Dumnezeu cea Apostolică. Traduce o profesiune
de credinţă penticostală intitulată „Declararea fundamentului adevărat al
Bisericii lui Dumnezeu”, iniţiază doua tipărituri „Glasul
adevărului” şi „Ştiinţa sfinţilor”. În 1925, prin decizia
Ministerului Cultelor şi Artelor, au fost interzişi în România, dar, cu toate
acestea, au funcţionat clandestin; au fost scoşi în afara legii şi în anul
1942. O parte din ei s-au organizat în cadrul cultului baptist, în timp ce
alţii, în ascuns, îşi ţineau adunările noaptea. În 1945, într-o conferinţă la
Arad, s-a decis înfiinţarea Asociaţiei Religioase Penticostale şi reeditarea
revistei „Vestitorul Evangheliei”. În fruntea asociaţiei a fost ales
Gheorghe Bradin, ca preşedinte. În 1949 existau trei organizaţii: Asociaţia
„Biserica lui Dumnezeu Apostolică Penticostală”, asociaţia
„Creştinii botezaţi cu Duhul Sfânt” şi asociaţia „Ucenicii
Domnului Isus Hristos”. În 1950 au primit recunoaşterea juridică sub
numele de Cultul Penticostal sau Biserica lui Dumnezeu cea Apostolică. După
1989, prin reîntoarcerea unor penticostali plecaţi în Apus şi prin înlocuirea
capilor „compromişi”, mişcarea penticostală a devenit mult mai
activă.

Doctrina

Între cele mai importante învăţături ale
penticostalilor, pe lângă cele menţionate la început şi care sunt comune tuturor
cultelor neoprotestante, putem aminti: traducerea penticostală (versiunea
Cornilescu) a Bibliei singura admisă, Duhul Sfânt ca temelie a concepţiei
penticostale şi Botezul cu Duhul Sfânt care se poate primi şi prin punerea
mâinilor; atunci când botează cu apă practică o singură afundare. Cina Domnului
se oficiază cu azimă şi must. Practică „spălarea picioarelor”,
conducătorii sunt pastorii şi diaconii, respectă duminica şi alte sărbători,
mântuirea se realizează prin Harul lui Dumnezeu, faptele bune (milostenia) au
valoare mântuitoare, cred în împărăţia de 1000 de ani pe care Hristos o va
întemeia împreună cu credincioşi adevăraţi. Practică „vorbirea în
limbi” si „tălmăcirea limbilor”, date prin Duhul Sfânt.

~strainisicalatori~

(dutu)

DESPRE PENTICOSTALI: ANGAJAMENTE DOCTRINARE


DESPRE PENTICOSTALI:ANGAJAMENTE DOCTRINARE

blogul lui "DUTU"

blogul lui „DUTU”

1. Pocăinţa – Marcu 1:15; Luca 13:3; Fapte 3:19.

Pocăinţa este schimbarea gândirii, a scopului şi a poziţiei în bine faţă de Dumnezeu. Este o porunca divină şi înseamnă întoarcerea la Dumnezeu de pe căile rătăcitoare a firii umane, căinţa pentru viaţa trăită în păcat şi recunoştinţa faţă de Dumnezeu. O pocăinţă sinceră mărturiseşte şi părăseşte păcatul – Marcu 1:15; Isaia 1:16-19; Tit 2:11-13; Fapte 2:38. Pocăinţa transformă întreaga personalitate şi schimbarea trebuie să aibă loc în:

1.Gândire – Luca 15:17;

2.Sentimente – 2 Cor. 7:10;

3.Voinţă – Luca 15:20.

2. Naşterea din nou – Ioan 3:3; 1 Petru 1:23; 1 Ioan 3:9.

Pentru ca omul să poată trăi după voia lui Dumnezeu şi pentru ca firea lui cea veche să fie dezbrăcată de puterea ei, el trebuie să fie născut din nou, adică din Dumnezeu – Tit 3:5. Transformarea sufletească în fiinţa omului este efectuată de Duhul Sfânt prin Cuvântul lui Dumnezeu. Ioan 3:3-5; 2 Cor. 5:17., Iacov 1:18.

3. Înnoirea – Romani 12:2.

Este transformarea făcută de Duhul Sfânt în inima celui ce crede în Dumnezeu.

4. Justificarea – Rom. 5:1; Tit 3:7.

Prin credinţa în Domnul Isus şi acceptarea jertfei Lui Dumnezeu, Tatăl te socoteşte ca fiind neprihănit – adică fără nici o vinovăţie înaintea Lui.

5. Sfinţirea

5.1. Sfinţirea de drept. E darul ceresc în urma faptului de a fi socotit neprihănit de Dumnezeu. Rom. 5:2; 1 Cor. 1:30; 1 Tes. 4:3; Evrei 13:12. Biblia declară că orice om întors la Dumnezeu, curăţit, iertat şi născut din nou este considerat ca sfinţit de Dumnezeu Tatăl, prin jertfa Domnului Isus Hristos. 5.2. Sfinţirea practică – Luca 1:75; 1 Tes. 4:7; Evrei 12:14. Sfinţit înseamnă despărţit cu totul de păcat şi pus deoparte pentru Sfinţirea începe odată cu pocăinţa şi naşterea din nou şi este un proces care continuă toata viaţa. Sfinţirea se realizează prin sângele lui Isus, prin lucrarea Duhului Sfânt şi prin Cuvânt. 1 Cor. 1:2; 6:10-11; Ioan 17:17; 1 Ioan 1:7; 1 Petru 1:2.

6. Botezul în apă – Mt. 28:19; Mc. 1:9-10; Fapte 8:36-38, Ioan 3:22

Oricine crede potrivit Evangheliei urmează această poruncă biblică, cerând să fie botezat în apă. Se face în numele Tatălui, al Fiului şi a Duhului Sfânt, printr-o singură scufundare în apă – Matei 28:19; Marcu 16:16; Rom. 6:3-4; Fapte 10:47. Doctrina Bisericii Penticostale nu învaţă şi nu este de acord cu botezul făcut copiilor mici. Copiii mici sunt aduşi în Biserică pentru a se cere binecuvântarea Domnului peste ei – Marcu 10:13-16. Botezul a fost poruncit de Isus (Matei 28:19). El însuşi a fost botezat (Matei 3:13-16). Dumnezeu a confirmat botezul lui Isus (Luca 3:22), iar ucenicii l-au practicat şi învaţat (Fapte 2:38-41; 16:33; 19:1-6).

7. Botezul cu Duhul Sfânt

După ce inima a fost curăţită prin sângele lui Isus şi înnoită prin lucrarea naşterii din nou, botezul cu Duhul Sfânt este o umplere cu putere pentru slujire şi pentru mărturisirea lui Isus – Mt. 3:11; Lc. 24:49-53; Fapte 1:4-8. Acest botez trebuie cerut şi aşteptat prin trăirea unei vieţii sfinte înaintea lui Dumnezeu. Fapte 1:4-8; 2:4; 19:1-6; 1 Tes. 5:19; Gal. 5:16.Botezul cu Duhul Sfânt este trăirea unei experienţe deosebite cu Dumnezeu de care poate beneficia orice om care a experimentat în viaţa lui pocăinţa şi naşterea din nou.

8. Vorbirea în alte limbi

Este semnul iniţial al botezului cu Duhul Sfânt (Ioan 15:26; Fapte 2:4; 10:44-46; 19:1-7.) Ca dar al Duhului Sfânt, vorbirea în alte limbi este o vorbire fluentă, cursivă şi inteligibilă. (1 Cor. 14:13-22.) Cel care vorbeşte în alte limbi este pe deplin conştient. Vorbirea în alte limbi trebuie să fie în contextul unei vieţi trăite în sfinţenie. Ea trebuie să fie diferenţiată de alte vorbiri în limbi care nu sunt inspirate de la Duhul Sfânt.

9. Darurile Duhului Sfânt – 1 Cor. 12:1-11, 28, 31; 14:1.

Din Sfintele Scripturi reiese că Duhul Sfânt are daruri pe care El le împarte credincioşilor după cum voieşte (1 Cor. 11). Darurile Duhului Sfânt sunt date credincioşilor în vederea lucrării de slujire. Nu toţi credincioşii primesc astfel de daruri, însă toţi sunt chemati a le dori şi a umbla pe calea cea mai aleasă a dragostei.

10. Roada Duhului Sfânt – Rom. 6:22; Gal. 5:22-23; Efes. 5:9.

Roada Duhului este semnul unei vieţi sfinte. După ce am devenit copii a lui Dumnezeu trebuie să ne lăsăm cârmuiţi de Duhul Sfânt pentru a putea rodi. Acolo unde nu este roada Duhului Sfânt, nu poate fi o viaţă plăcută lui Dumnezeu. Roada este necesară pentru identificarea relaţiei cu Dumnezeu. (1 Cor. 13:1-3; Mt. 7:20; 1 Ioan 2:9-11).

11. Semne şi Minuni

Sunt lucrări care aparţin lui Dumnezeu şi pe care El le face prin credincioşii aleşi în mod special pentru aceasta (Marcu 16:17-20; Rom. 15:18-19; Evrei 2:4).

12. Vindecarea Divină

Este dată prin jertfa Domnului Isus pentru toţi cei mântuiţi (Ps. 103:3; Isaia 53:4-5; Matei 8:17; Iacov 5:14-16; 1 Petru 2:24). Rugăciunea pentru bolnavi şi ungerea cu untdelemn este un aşezământ rânduit de Domnul Isus şi de apostoli (Marcu 6:12-13; Iacov 5:14-15). Pentru cei care cred, vindecarea intră în acelaşi plan de mântuire ca şi iertarea păcatelor. De aceea Biblia îndeamnă că în caz de boală credincioşii pot chema presbiterii să se roage pentru ei, ungându-i cu untdelemn în Numele Domnului. Aceasta nu înseamnă că cei credincioşi combat asistenţa medicală, dimpotrivă ei recunosc în ea ca fiind un instrument de vindecare în mâna lui Dumnezeu (Matei 8:16-17; Marcu 2:15-17; 16:17-18; Isaia 38:21). Cauzele bolilor pot fi păcatul, atac din partea diavolului, călcarea unor legi naturale, o pedeapsă a Domnului, bătrâneţea, o încercare îngăduită de Domnul. Căile de vindecare pot fi pe cale naturală, prin contribuţia noastră cu tratament sau odihnă, sau pe cale supranaturală în urma intervenţiei spontane a lui Dumnezeu.

13. Cina Domnului – Matei 26:26-29; 1 Cor. 11:23-26.

Cina Domnului reprezintă noul legământ în jertfa Domnului Isus, jertfa care a fost dată pentru omenirea întreagă. Cei care participă la acest act trebuie să ştie că vrednicia lor este în jertfa Domnului Isus dar se cere şi din partea lor o cercetare lăuntrică înaintea acestei lucrări. Actul cinei se poate oficia ori de câte ori este posibil, fără deosebire de zile sau dată – 1 Cor. 11:23-26.

14. Spălarea picioarelor – Ioan 13:4-17; 1 Tim. 5:9-10.

După cină Domnul Isus a spălat picioarele ucenicilor Săi. Acesta nu este doar un obicei tradiţional în Israel ci şi un act care trebuie practicat în semn de umilinţă şi dragoste frăţească, conştienţi în acelaşi timp că este şi un act de slujire (Ioan 13:1-17; Fapte 2:42; 1 Tim. 5:10).

15. Zeciuiala şi dărnicia – Gen. 14:18-20; 28:20-22; Maleahi 3:10; Luca 11:42; 1 Cor. 9:6-9; Evrei 7:1-21

Din punct de vedere biblic noi nu suntem posesori, ci numai administratori a ceea ce Dumnezeu ne-a dat (Ps. 24:1; 1 Cor. 6:19-20). Dărnicia este o rânduială biblică în baza căreia fiecare credincios este dator să susţină Biserica şi lucrarea Domnului (1 Cor. 16:1; Evrei 7:4-10; 2 Cor 9:7; Luca 6:38). Învăţătura Vechiului cât şi a Noului Testament arată foarte clar că a zecea parte din venitul nostru aparţine lui Dumnezeu ( Maleahi 3:10; Luca 11:42).

16. A doua venire a Domnului Isus

16.1 Răpirea Bisericii. Isus va veni în văzduh. Cei morţi în Domnul vor învia şi împreună cu cei vii care sunt copii a lui Dumnezeu vor fi răpiţi împreună cu El în nori, după ce în prealabil a avut loc procesul schimbării fizice (1 Cor. 15:52; 1 Tes. 4:15-17; 2 Tes. 2:1). Răpirea este faza care cuprinde venirea secretă a lui Isus în văzduh în vederea răpirii Bisericii Sale (1 Tes. 4:13-17; 5:9; Isaia 26:20; 1 Tes. 1:10; Rom. 5:9). Biserica va fi în cer la nunta Mielului unde va fi răsplătită (2 Cor. 5:10; Rom. 14:10; 1 Petru 4:17; 1 Cor. 3:10-15).

16.2. Venirea vizibilă a lui Isus. După nunta Mielului, împreună cu Mireasa Sa, va avea loc arătarea lui Isus pe norii cerului, pentru instaurarea împăraţiei de o mie de ani (Zah. 14:4; 1Tes. 4:14; 2Tes. 1:7-10; Apoc. 20:4; Apoc. 1:7). Isus intervine pentru a salva Israelul şi a întemeia Împărăţia de o mie de ani, timp în care pământul întreg va fi stăpânit de o pace deplină. În acest timp satan va fi legat (Iuda 14:15; Apoc. 5:10; 19:11-21; 1 Cor. 15:54-55). La sfârşitul miei de ani, satan va fi dezlegat. În urma multor evenimente care vor avea loc în această perioadă va avea loc judecata lui Dumnezeu cu privire la satan şi la toţi cei al căror nume nu a fost scris în Cartea Vieţii. Sentinţa judecăţii lor va fi iazul de foc, adică moartea a doua (Apoc.20:7-15). În urma acestor evenimente escatologice, pământul şi cerul vor fi reânnoite, pe tot întinsul noului Univers va locui neprihănirea, moartea nu va mai fi, va începe veşnicia lui Dumnezeu (Apoc. 21:1-5).

17. Viaţa veşnică

Va fi răsplata pentru cei care au trăit o viaţă sfântă de neprihănire (Matei 25:46; Ioan 10:28; Rom. 6:22; 1 Ioan 5:11-13).

18. Pedeapsa veşnică

Va fi plata pentru cei păcătoşi care nu au trăit conform voii lui Dumnezeu (Mt. 25:41-46; 2 Tes. 1:8-9; Apoc. 20:10-15).

19. Abţinerea totală

De la fumat, droguri şi băuturi alcoolice (Efes. 5:18; Prov. 20:1; Isaia 28:7; 1 Cor. 5:11; 6:10; Gal. 5:21).

20. Mâncare şi băutură

Ca şi oameni credincioşi se cere a fi cumpătaţi în aceste aspecte (Rom. 14:2-3, 17; 1 Cor. 8:8-13; 1 Tim. 4:1-5).

21. Ziua Domnului – Rom. 13:1-2; 14:5-6; Col. 2:16-17.

Isus a înviat din morţi duminica, în prima zi a săptămâni ăi Biserica primară se strângea duminica pentru serviciile divine (Ioan 20:19-26; Fapte 2:1; 20:7; 1 Cor. 16:2).

22. Simplitatea (modestia) – Rom. 12:1-2; Iacov 4:4; 1 Cor. 9:27.

Conform cu ideea Biblică, modestia este o calitate spirituală lăuntrică, exteriorizată printr-o trăire cuviincioasă în toate aspectele vieţii. Credincioşii trebuie să urmărească a fi un exemplu pozitiv pentru societatea în care trăiesc.

23. A nu aparţine unor secte religioase secrete

Ioan 18:20; 2 Cor. 6:14-17

24. Jurământul – Mt. 5:34-36; Iacov 5:12; Ps. 119:106.

Jurământul este o mărturie solemnă bazată pe conştiinţă şi se depune în faţa instanţelor legale de stat (Evrei 6:16-17).

25. Căsătoria şi recăsătoria – Mt. 19:7-9; Mc. 10:11-12; Luca 16:18; 1 Cor. 7:2, 10-11.

Căsătoria este instituită de Dumnezeu şi este legământul dintre un bărbat şi o femeie. Prin căsătorie cei doi devin un singur trup şi au datoria de a se ajuta şi iubi reciproc. Conform Scripturilor fiecare este liber să decidă cine să-i fie partenerul de viaţă cu o singură condiţie, să fie în Domnul (1 Cor. 7:38-39). Căsătoria se oficiază în Biserică numai în urma căsătoriei civile. Nu sunt admise: căsătoria unui credincios cu un necredincios, concubinajul, desfrâul, necurăţia, avorturile, prostituţia, homosexualitatea şi lesbianismul.(Rom.1:22-32; 2 Cor 6:14). Căsătoria nu se poate deslega decât în cazul când unul din cei doi a căzut în păcat de curvie (adulter) dovedit (Mt. 19:1-12) sau când unul din cei doi soţi au încetat din viaţă. Domnul Dumnezeu urăşte despărţirea, aşa că ce a unit Dumnezeu omul să nu despărţească. (Gen. 2:18-24; Evrei 13:4; Rom. 7:1-3; 1 Cor. 6:18).

26. Postul

Este abţinerea de la mâncare şi băutură de orice fel pe un timp hotărât de fiecare în parte. El are ca scop însoţirea rugăciunii pentru apropierea de Dumnezeu.(Mt. 6:16, 17:21; Marcu 2:20; Isaia 58:1-14).

27. Atitudinea noastră faţă de alte confesiuni religioase

Dupa cele ingaduite in Scripturi.

~strainisicalatori~

(dutu)